Execuțiunea testamentară

Institutia executiunii testamentare si a executorului testamentar are practic aceeasi vechime cu institutia testamentului. In dreptul roman se cunoaste existenta testamentului per aes et libram care reprezenta una dintre aplicatiile manicipatiunii fiduciare. Testatorul transmitea prin manicipatio patrimoniul sau unei persoane ce purta numele de emptor familiae, dupa care incheia cu acesta din urma anumite pacte fiduciare in care se arata numele mostenitorilor precum si felul in care urmau sa fie impartite bunurile.

Acest testament, cu toate ca era accesibil oricarui cetatean roman prezenta totusi inconveniente serioase. Emptor familiae, care era de fapt un executor testamentar, devenea proprietarul bunurilor succesorale iar transmiterea bunurilor catre mostenitorii testamentari depindea de buna credinta a lui emptor familiae, nerespectarea de catre acesta a intelegerilor cu testatorul nefiind sanctionata in dreptul roman vechi. Datorita inconvenientelor aratate mai sus, testamentul per aes et libram a fost adaptat in asa fel incat emptor familiae sa nu mai dobandeasca nici un drept asupra bunurilor succesorale, iar rolul sau sa se limiteze la a pastra bunurile succesorale si a le transmite la moartea testatorului adevaratilor mostenitori.

Executiunea testamentara este ansamblul de activitati pe care presupune aducerea la indeplinire a dispozitiilor de ultima vointa a testatorului. Executorul testamentar este persoana fizica pe care testatorul o desemneaza printr-o dispozitie testamentara expresa, pentru a aduce la indeplinire executiunea testamentara.

Testatorul apeleaza la instituirea de executor testamentar in cazul in care apreciaza ca succesorii chemati la mostenire prin lege nu ar putea sau nu ar vrea sa asigure indeplinirea ultimei sale vointe ori pentru a-i degreva pe mostenitori de sarcina executiei dispozitiilor testamentare. Institutia executiunii testamentare si a executorului testamentar si-au pierdut din importanta in perioada 1946-1989 cand regimul comunist a restrans drastic dreptul de proprietate a persoanelor fizice. Aceasta forma de proprietate in cele mai multe cazuri se limita la bunurile de folosinta personala si la bunurile casnice si gospodaresti, in mediul urban si mai rar la proprietati imobiliare (cladiri cu destinatia de locuinte).

In mediul rural proprietatea unei persoane ori dupa caz a unei familii, era limitata la o cladire cu destinatia de locuinta si la anexele gospodaresti ale acesteia precum si asupra terenurilor pe care erau amplasate aceste constructii. In zonele necooperativizate, de regula zonele montane si in anumite cazuri si zonele de deal au ramas in proprietatea persoanelor fizice si terenuri intravilane si extravilane, dar prin Legea 28/1974 si Legea 29/1974 terenurile au fost scoase din circuitul comercial, acestea ne mai putand face obiectul transmiterii dreptului de proprietate inter vivos. Legile 28/1974 si 29/1974 nu interziceau transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor mortis causa ci doar limitau si aceasta posibilitate la mostenirea legala. Ca urmare, transmiterea terenurilor proprietate a defunctului catre mostenitorii legali era posibila. Datorita acestor interdictii ale legilor aratate mai sus in multe situatii contractele de vanzarecump arare erau incheiate fara respectarea legii in vigoare la data incheierii actului si incheiau contractul de vanzare cumparare a terenurilor prin acte sub semnatura privata, acte care conform legii erau lovite de nulitate absoluta.

Abrogarea respectivelor reglementari nu a solutionat problema transmiterii dreptului de proprietate asupra terenurilor in perioada de aplicare a Legii 28/1974 si a Legii 29/1974 si nici dupa 1991 prin aplicarea Legii 18/1991. Cumparatorii terenurilor in cauza, prin aplicarea Legii 18/1991, in cele mai multe cazuri au intrat in conflict cu mostenitorii proprietarului terenului obiect al contractului de vanzare cumparare si in foarte multe situatii s-a ajuns la solucionarea litigiului pe cale judecatoreasca, unde solutiile instantelor au fost de cele mai multe ori controversate.

Dupa anul 1990 dreptul de proprietate al persoanelor fizice a fost restabilit in etape succesive si prin liberalizarea activitacilor economice s-a ajuns la acumularea unor averi importante. Ca urmare a noilor realitati, atat testamentul cat si institutiile executiunii testamentare si a executorului testamentar sunt in curs de a-si redobandi importanta pe care au avut-o de-a lungul timpului si intr-un viitor nu prea indepartat este posibil ca executorii testamentari sa fie considerati adevarati profesionisti in domeniu.

Potrivit art. 910 din Codul civil, executia testamentara este o dispozitie cuprinsa in testament prin care testatorul desemneaza una sau mai multe persoane, conferindu-le imputernicirea necesara pentru a putea asigura executarea dispozitiilor testamentare. Executorul testamentar poate fi imputernicit fie printr-un inscris in forma testamentara, fie printr-un codicil posterior testamentului, care obligatoriu trebuie sa fie facut in forma testamentara.