Extrădarea

1. SCURT ISTORIC

Extradarea, ca act bilateral intervenit intre 2 state, consta in remiterea unui infractor sau condamnat de catre statul solicitat, pe teritoriul caruia s-a refugiat acesta, statul solicitant, in vederea judecarii sau executarii pedepsei.

Din definitia data, rezulta ca extradarea, ca act bilateral de asistenta juridica internationala, presupune o cerere de extradare din partea statului interesat, care, in terminologia consacrata, poarta denumirea de extradare activa, pe de o parte, si remiterea infractorului de catre statul pe teritoriul pe care se afla, denumita extradare pasiva, pe de alta parte.

Asupra naturii juridice a institutiei extradarii, in evolutia sa istorica, in literatura de specialitate s-au formulat conceptii diferite.Intr-o prima conceptie, s-a sustinut ca extradarea este un act cu caracter exclusiv guvernamental, dreptul de decizie asupra extradarii fiind in puterea guvernului statului solicitat; sistemul bazat pe aceasta conceptie s-a numit guvernamental sau politic.

Intr-o conceptie opusa, s-a afirmat ca singurele organe in drept a decide asupra cererii de extradare sunt instantele de judecata, negandu-se total dreptul dreptul autoritatii guvernamentale de a se pronunta asupra admiterii sau respingerii cererii de remitere a infractorului; sistemul a fost numit jurisdictional.

Cea de-a treia orientare, recunoscand complexitatea institutiei extradarii a invederat ca nu se poate neglija activitatea organelor judiciare chemate a se pronunta asupra realizarii conditiilor cerute de lege pentru a se admite extradarea, dupa cum nu se poate neglija faptul ca extradarea pune in fata doua state, doua suveranitati, de unde rolul guvernului de a decide, in ultima instanta, asupra cererii de extradare.

Aceasta conceptie sta la baza sistemului denumit mixt, potrivit caruia extradarea are un caracter jurisdictional prin competenta organelor judiciare care verifica intrunirea conditiilor extradarii si un caracter politic prin acordarea dreptului guvernului de a se pronunta asupra admiterii sau respingerii extradarii.

Conceptiile exprimate in literatura, cunoscute sub denumirea de sistem guvernamental, judiciar si mixt in ordinea enuntarii si-au gasit consacrarea pe plan legislativ.

Instituţia extrădării în dreptul român apare de la sfârşitul secolului al XIX – lea.

Recent România a cerut extrădarea unor ofiţeri taiwanezi de pe nava „ Maersk – Dubai”, acuzaţi de uciderea a trei pasageri clandestini români, pe care i-a abandonat pe mare, în apele teritoriale canadiene. Cererea a fost fundamentată pe un tratat încheiat între Marea Britanie şi România, datând încă din anul 1893, în baza căruia Canada este considerată parte a Commonwelth- ului.

Însă cele mai elocvente izvoare despre instituţia extrădării sunt cele de la începutul secolului XX, respectiv Constituţia Regatului României din 1923, unde, în Titlul II, art. 32 se spune: „ Extrădarea refugiaţilor politici este oprită”.

La 20 aprilie 1929 se semnează un Protocol privind considerarea infracţiunilor de falsificare de monedă ca infracţiuni de drept comun, în ceea ce priveşte extrădarea, iar la 3 mai 1930 Regele semnează Decretul 1460 privind promulgarea legii privind ratificarea Protocolului.

Codul Penal din 1936, denumit şi Codul Penal Carol al II-lea, stipulează, în capitolul IX, articolul 634, aliniatele 1-6 condiţiile de fond, condiţiile privitoare la infracţiune, pedeapsă şi cu privire la urmări.

Codul penal român din 1968, în articolele 6 şi 9 are reglementări privitoare la extrădare.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 2, „ Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a obţinut extrădarea lui”. În art. 9 denumit „ Extrădarea” se prevede că aceasta se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.

Prima lege privind extrădarea este Legea nr. 4/1971

Constituţia României din anul 1991, în articolul 19, aliniatele 1 şi 2 stipulează: „ Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România” şi „ Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”

Parlamentul României a ratificat şi a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, la data de 14.05.1997, Convenţia europeană de extrădare, din 13 decembrie 1957, precum şi cele două protocoale adiţionale la aceasta, din 1975 şi 1978.

Doamna profesoară Rodica-Mihaela Stănoiu spunea:

„Extrădarea apare ca un act bilateral ce intervine între două state: unul pe teritoriul căruia se află infractorul refugiat şi căruia i se adresează cererea de extrădare ( statul solicitat ) şi altul care este interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează în acest scop cererea de extrădare (statul solicitant ). Prin finalitatea sa, extrădarea este deci un act de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul pentru a fi tras la răspundere pentru infracţiunea săvârşită.”

România a încheiat convenţii de asistenţă juridică cu mai multe state, şi anume: Albania, Algeria, Belgia, Bulgaria, Republica Populară Democrată Coreeană, Cuba, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Maroc, Mongolia, Polonia, Rusia, Siria, Tunisia, Turcia, Ungaria.

Cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor a aprobat tratatul tip extrădare. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest Tratat prin Rezoluţia nr. 45/116 din 14 septembrie 1990, invitând statele membre să colaboreze, în cadrul unor aranjamente bilaterale şi multilaterale, în vederea întăririi măsurilor de prevenire a criminalităţii şi de întărire a procesului de justiţie penală.

În anul 2001, vrând să-şi alinieze legislaţia cu cea europeană, Parlamentul României a promulgat Legea nr. 296 din 7 iunie (2001) privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326/18.06.2001.

2. ANALIZA EXTRĂDĂRII

Legea nr. 296/2001 este structurată în şase capitole, fiecare capitol fiind la rândul său împărţit în secţiuni.

Referitor la obligaţia de a extrăda, art. 1 din lege prevede că România acceptă să predea, la cererea de extrădare a unui stat, persoanele aflate pe teritoriul său şi care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse de către autorităţile judiciare ale statului solicitant.

Astfel, domnul profesor Constantin Bulai (2) remarca:

„ Extrădarea este actul prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă ( remite) la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele acelui stat.

Extrădarea este o instituţie utilă în lupta împotriva fenomenului infracţional. Fără utilizarea ei nu s-ar putea înfăptui sancţionarea prin aplicarea legii penale în temeiul principiului teritorialităţii, în cazurile în care, după săvârşirea infracţiunii pe teritoriul ţării, infractorul a reuşit să-l părăsească. De asemenea, nu s-ar putea realiza aplicarea legii penale în temeiul principiilor personalităţii şi realităţii legii penale.”

Potrivit art. 3 alin. 2 proiectul de înţelegere ( pentru declaraţia de reciprocitate dată de statul solicitant ) se

negociază din partea statului român de Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe.

Condiţiile pentru extrădare:

a) Condiţii privitoare la persoană;

b) Condiţii privitoare la fapte;

c) Condiţii privitoare la pedeapsă;