Extradarea Activă

În lumea contemporană, probabil unul din cele mai importante semne ale dezvoltării relaţiilor interstatale şi ale comerţului international îl reprezintă mobilitatea din ce in ce mai crescută pe care statele o permit atât propriilor cetăţeni de a călători in afara granitelor dar si intrarea cetatenilor straini pe teritoriul lor.

Acesta dezvoltare a adus insa cu sine unele provocari legate de evidenta persoanelor care ies si intra in tara dar si unele probleme, dintre care cea mai grava am putea sa spunem ca este internationalizarea criminalitatii. Astfel multi infractori in dorinta de a scapa de raspundere penala se ascundeau pe teritoriul altor state. Mai mult chiar, au aparut forme spcifice ale unor infractiuni, cum ar fi traficul international de droguri, de persoane etc.

Toate acestea au dus la concluzia ca, departe de reizolarea statelor, se impune o si mai mare solidaritate la nivel international.

Una din cele mai importante forme de cooperare in lupta contra infractionalitatii transnationale reprezentata de extradare.

Aceasta a fost definita ca “actul prin care un stat preda, la cererea altui stat, o persoana aflata pe teritoriul sau, presupusa a fi autorul unei infractiuni, pentru a fi judecata sau pentru a executa o pedeapsa la care a fost condamnata anterior” .

Într-o altă concepţie s-a stabilit ca extradarea este “actul prin care un stat solicitat preda unui alt stat, solicitant, o persoana care a savarsit o infractiune de o anumita gravitate pe teritoriul acestui din urma stat sau indreptata impotriva intereselor acestuia, ori cand infractorul este cetatean al sau” .

O alta parte a doctrinei de specialitate considera extradarea un act de asistenta judiciara,astfel ca extradarea este “un act de asistenta judiciara interstatala in materie penala care urmareste transferul unui individ urmarit sau condamnat penal, din domeniul suveranitatii judiciare a unui stat in domeniul celuilalt stat” sau ca un act de asistenta juridica in domeniul dreptului penal, fiind definita ca “actul prin care statul pe teritoriul caruia s-a refugiat o persoana urmarita penal sau condamnata intr-un alt stat remite, la cererea statului interesat, acea persoana pentru a fi judecata sau pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnata.” .

Din definitiile prezentate putem concluziona ca rolul principal al extradarii este de a oferi fiecarui stat conditiile optime de represiune a fenomenului infractional dar si de a asigura ca un stat nu devine un “sanctuar”, un loc in care infractorii sa scape de raspunderea ce li se cuvine.

Motivul pentru care extradarea este definita atat de variat in literatura de specialitate este ca nici legea insasi nu o defineste in mod direct: in legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala se ofera o definitie indirecta a acestei forme de cooperare aratand conceptele principale cu care se opereaza.

Astfel in articolul 22 C.pr.pen. cu denumirea marginala “persoane supuse extradarii” se stabileste ca “pot fi extradate din Romania, in conditiile prezentei legi, la cererea unui stat strain, persoanele aflate pe teritoriul sau care sunt urmarite penal sau trimise in judecata pentru savarsirea unei infractiuni ori sunt cautate in vederea executarii unei pedepse sau a unei masuri de siguranta in statul solicitant”.

In aceasta scurta introducere am incercat sa definim notiunea extradarii si motivul pentru care se recurge la ea, urmand sa prezentam in continuare tot pe scurt evolutia ei instorica.

Este important de notat ca referindu-se la evolutia in timp a acestei institutii, un istoric mentioneaza ca pana la sfarsitul primei jumatati a secolului XVII din arhivele diplomatice nu reiese existenta niciunui tratat relativ la predarea infractorilor de drept comun, in tratatele de alianta fiind insa stipulata frecvent obligatia partilor de a extrada criminalii si rebelii politici, ceea ce poate sugera ca monarhii se preocupau mai mult de securitatea propriilor regimuri si mai putin pe pericolul social pe care il atragea imunitatea infractorilor de drept comun .

Procedura de predare a unor categorii de persoane era cunoscuta si pe vremea imperiului roman, fiind aplicata in interesul provinciilor imperioului, pe baza unui sistem de drept creat si impus intr-o perioada in care relatiile internationala ale Romei au inceput sa fie interpretate intr-o maniera mai moderna, renuntandu-se la caracterul pernament de ostilitate.

O viziune interesanta poate fi intalnita in vechiul Egipt, unde era admisa extradarea cu conditia ca persoana in cauza sa nu fie urmarita (conditie impusa de preceptele religioase ale vremii referitoare la sacralitatea pamantului atins de strainul in cauza, care devenea in acest fel si el sacru, imposibil de predat altui stat).

Extradarea era recunoscuta si de vechii greci, primele categorii de persoane carora li s-a aplicat aceasta masura fiind sclavii fugiti de pe domeniul stapanilor (interes justificat de pericolul iminent ce aparea in asemenea momente, prin lipsa fortei de munca, fiid chiar considerat un atentat la siguranta statului sclavagist). Rfugiatii politici erau o alta categorie de persoane extradabile doearee faptele lor erau considerate periculoase pentru stat .

Nici in perioada de incepul a Evului Mediu extradarea nu se bucura de recunoastere largita, mai ales ca dreptul de azil ecleziastic era intr-o perioada de ascensiune fulminanta.

Se apreciaza ca printre primele conventii internationala privitoare la predarea criminalilor sunt Tratatul dintre regele Angliei, Henric al II-lea si regele Scotiei Guillaume din anul 1174 si Tratatul de asistenta mutuala de la 13 aprilie 1376 dintre Carol al V-lea si Contele de Savoia, in baza caruia persoana vinovata trebuie predata contelui, regelui sau agentilor lor prompt, in baza unui rechizitoriu prin care se facea o examinare sumara a faptelor comise de cel in cauza.. Importanta tratatului consta in aceea ca se abandoneaza caracterul administrativ al extradarii, facandu-se trecea la caracterul jhuridic (organele judiciare vor examina oportunitatea acordarii, prin acea verificare sumara a faptelor savarsite de persoana solicitata).