Extrădarea Cetățenilor Români

Extradarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internationala. Extradarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl facea fata de alt Suveran, care permitea monarhilor sa-si pedepseasca inamicii personali refugiati pe teritoriul altui stat. Putinele conventii care reglementau extradarea erau negociate si încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotara în mod discretionar daca acorda sau nu extradarea. Decizia depindea în mare masura de natura relatiilor cu statul solicitant, de dorinta suveranului de a determina o eventuala decizie pozitiva asupra unei cereri de extradare formulate de acesta, persoana extradabila nefiind luata în calcul decât într-o mica masura.”

Chiar si în aceste conditii, extradarea era folosita foarte rar în Evul Mediu, având în vedere izolarea pregnanta a statelor si traditia existenta în legatura cu dreptul de azil.

Si în perioada urmatoare, extradarea a ramas la discretia Suveranului, caruia fiecare individ îi era supus.

Dupa caderea dinastiei Stuart în Anglia si instaurarea monarhiei constitutionale si parlamentare, au început sa apara conceptele de “Stat” si de “individ”. Statul începe sa se detaseze de Suveran, iar individul devine subiect al Statului, iar nu obiect.

Declaratia de la Philadelphia din 1776, precum si Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului de la 26 august 1789, adoptata în Franta, au consacrat noi principii, pornind de la acela ca oamenii se nasc liberi si egali, pâna la principiul potrivit caruia nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau detinut, în afara cazurilor determinate prin lege si dupa formele prescrise de aceasta.

La sfârsitul Secolului Luminilor, s-a extins din ce în ce mai mult practica încheierii unor conventii de extradare bazate pe anumite principii cadru.

În secolul al XIX-lea, s-au încheiat din ce în ce mai multe asemenea acorduri. Unul dintre acestea este si Conventia de extradare dintre România si Marea Britanie, încheiata în anul 1893.

Cele doua razboaie mondiale au aratat ca este absolut necesar ca Statele suverane sa coopereze între ele, astfel încât au fost create organizatiile internationale: Organizatia Natiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitatea Economica Europeana, etc.. În acest context, în domeniul extradarii, tratatele bilaterale au fost din ce în ce mai mult înlocuite de cele multilaterale.

Cel de-al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite pentru prevenirea crimei si tratamentul delicventilor a aprobat tratatul tip extradare. Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat acest Tratat prin Rezolutia nr. 45/116 din 14 septembrie 1990, invitând statele membre sa colaboreze, în cadrul unor aranjamente bilaterale si multilaterale, în vederea întaririi masurilor de prevenire a criminalitatii si de întarire a procesului de justitie penala.

Institutia extradarii în dreptul român apare de la sfârsitul secolului al XIX – lea.

Însa cele mai elocvente izvoare despre institutia extradarii sunt cele de la începutul secolului XX, respectiv Constitutia Regatului României din 1923, unde, în Titlul II, art. 32 se spune: „ Extradarea refugiatilor politici este oprita”.

La 20 aprilie 1929 se semneaza un Protocol privind considerarea infractiunilor de falsificare de moneda ca infractiuni de drept comun, în ceea ce priveste extradarea, iar la 3 mai 1930 Regele semneaza Decretul 1460 privind promulgarea legii privind ratificarea Protocolului.

Codul Penal din 1936, denumit si Codul Penal Carol al II-lea, stipuleaza, în capitolul IX, articolul 634, aliniatele 1-6 conditiile de fond, conditiile privitoare la infractiune, pedeapsa si cu privire la urmari.

Codul penal român din 1968, în articolele 6 si 9 are reglementari privitoare la extradare.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 2, „ Pentru infractiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetatean român, infractorul poate fi judecat si în cazul în care s-a obtinut extradarea lui”. În art. 9 denumit „ Extradarea” se prevede ca aceasta se acorda sau poate fi solicitata pe baza de conventie internationala, pe baza de reciprocitate si, în lipsa acestora, în temeiul legii.