Fals de acte

INTRODUCERE

Actele scrise au o deosebită importanţă în toate domeniile de activitate, deoarece servesc la fixarea apariţiei, modificării sau stingerii raporturilor juridice de tot felul. Ele atestă fapte şi evenimente de mare însemnătate pentru activitatea organelor publice şi pentru apărarea drepturilor legale ale cetăţenilor. Iată de ce este necesar ca orice act să fie veridic, adică să fie conform calităţii, şi nu alterat în forma sau conţinutul său prin manopere dolosive.

Pericolul social al falsului în acte este accentuat de împrejurarea că acesta se săvârşeşte deseori în vederea comiterii sau ascunderii altor infracţiuni, îndeosebi a delapidării şi înşelăciunii în dauna avutului public. Pe de altă parte, gravitatea falsului rezultă şi din faptul că, pentru realizarea lui, se recurge la procedee tehnice din ce în ce mai rafinate, care îngreunează descoperirea infracţiunii şi a autorului ei. Folosirea unor asemenea procedee împiedică adesea organele judiciare să stabilească falsul prin constatări proprii, ceea ce reclamă intervenţia expertului criminalist care, pe baza cunoştinţelor sale de specialitate, poate contribui la elucidarea cazului respectiv.

Lucrarea de faţă - ilustrată cu exemple din practica judiciară şi de expertiză – are scop să înfăţişeze mijloacele tehnico-criminalistice de descoperire a falsului comis prin ştersături şi adăugiri, metode de identificare a maşinii la care s-a dactilografiat actul şi de stabilire a autenticităţii impresiunii de ştampilă, aspecte privind dotarea falsă a actelor. Ea cuprinde şi unele probleme referitoare la scrierea de mână, dar aceasta numai în măsura în care este vorba de o contrafacere (mai ales de falsificarea semnăturilor prin procedee tehnice) a cărei descoperire necesită examinări de laborator. În lucrare sunt prezentate de asemenea metodele de reconstituire a actelor deteriorate cu ocazia falsificării ori a încercării de mascare a acesteia, precum şi a actelor rupte, arse sau degradate, datorită umidităţii, luminii ori altor agenţi.

Tema abordată se înscrie în contextul preocupărilor de aplicare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în sfera dreptului, studiul ei având menirea să contribuie la modernizarea mijloacelor de probă, indispensabile pentru descoperirea infracţiunilor şi identificarea autorilor, ca şi pentru soluţionarea unor cauze cu caracter civil. Ei se adresează, de aceea, nu numai experţilor, cărora le oferă o sinteză a teoriei şi practicii în domeniul examinării tehnice a actelor, dar şi anchetatorilor şi judecătorilor. Aceştia au posibilitatea să urmărească aspectele tehnice legate de falsul material în înscrisuri, să cunoască elementele necesare efectuării expertizei, metodele de care dispune expertul în studiul actual al cercetării ştiinţifice şi, de asemenea, să aprecieze în mod corect un raport de expertiză.

Lucrarea se adresează, totodată, şi altor categorii de jurişti (notari, jurisconsulţi, avocaţi, precum şi studenţilor în drept şi cursanţilor şcolilor de profil ale Ministerului de Interne. De asemenea, ea poate constitui un instrument util în vederea recunoaşterii falsului şi preîntâmpinării consecinţelor sale de către cei care lucrează cu acte ce privesc valori băneşti şi materiale sau de altă natură: acte de studii, certificate, adeverinţe, acte după care se solicită copii legalizate, acte depuse la oficiile de pensii pentru atestarea vechimii în muncă etc.

Capitolul I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI ÎN ACTE

Secţiunea 1. Actul scris ca obiect de materializare a falsului

Genul de fals la care se referă prezenta lucrare are ca primă particularitate faptul că se materializează în acte scrise. Actualul se întrebuinţează termenul de „înscris" în locul celui de „act" folosit anterior. Acesta din urmă este întrebuinţat adesea pentru a desemna un act juridic („negotium": operaţia ce are loc prin manifestarea de voinţă a subiecţilor) şi nu numai în înţelesul de act scris („instrumentum": piesa în care se fixează acea manifestare de voinţă). Pe lângă cei doi termeni mai există şi acela de „document", care poate desemna atât un înscris, cât şi orice obiect destinat să ateste fapte de natură juridică sau istorică. Rezultă aşadar că aceeaşi noţiune poate fi redată fie prin termenul de „înscris", fie prin cel de „act" sau de „document", mai ales dacă acestora din urmă li se adaugă cuvântul „scris": act scris, document scris. Având totuşi in vedere că termenul de „act" (act scris) are o circulaţie mai largă, în lucrare se va folosi cu predilecţie acesta.