Formarea Uniunii Europene - Aspecte istorice

Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, însă ea a luat forme concrete abia dupa cel de-al doilea război mondial, când au fost îndeplinite condițiile economice și politice pentru un asemenea demers. După experiențele devastatoare ale celui de-al doilea război mondial și accelerată de rezboiul rece și conflictul dintre est și vest, s-au depus eforturi de realizare a unei integrări europene, care să preîntâmpine izbucnirea unor alte conflicte armate pe continentul european. Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană.

Un punct de referință în această perspectivă l-a constituit discursul primului ministru britanic Winston Churchill, ținut în data de 19 septembri 1946 la Universitatea din Zürich, în care acesta a vorbit despre o „cortină de fier” care desparte vestul de estul Europei și în care acesta a reiterat ideea unității europene prin crearea unei Uniuni a Statelor Europene și organizarea unui congres în acest sens.

Impulsul hotărâtor a venit însă abia în anul 1950 de la ministrul de externe francez Robert Schuman și de la colaboratorul său Jean Monnet , cel din urmă concepând un plan prin care producția de cărbune și oțel a Germaniei și Franței, precum și din alte state dispuse să adere la această organizație, urma să fie pusă în comun și subordonată unei organizații supranaționale. În discursul său, R. Schuman a arătat că pacea lumii nu poate fi păstrată fără eforturi creatoare care să corespundă marilor amenințări la adresa păcii. Planul Schuman nu urmărea doar interese de securitate și economice, ci era conceput ca o primă etapă în calea formării unei federații europene. S-a considerat că, pe această cale, interesele comune se vor cristaliza, acestea fiind indispensabile pentru constituirea unei comunități economice și care vor constitui impulsul pentru crearea unei comunități mai cuprinzătoare, care să coopereze pe mai multe planuri și care să reunească țări care în trecut au purtat conflicte armate. Prin aceasta, Germania urma să fie reintrodusă în comunitatea statelor europene, putându-se exercita un control asupra ei, de vreme ce producția de cărbune și oțel, care reprezenta la acea vreme o industrie cheie, era subordonată unor organe supranaționale, independente de statele naționale .

Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

La 10 iunie 1950 au început negocierile la Paris, care aveau la bază un proiect de tratat al Franței. La 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Respectivul tratat a intrat în vigoare la data de 25 iulie 1952. Acesta reunea șase state europene: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, care au conștientizat că interesele lor vor fi mai bine reprezentate într-o comunitate. Maria Britanie nu a acceptat principiul renunțării la unele prerogative ale suveranității, acceptând doar relații de coordonare cu comunitatea. Încă de la început s-a stabilit că Tratatul este deschis aderării altor state și va fi valabil pe o perioadă de 50 de ani, astfel încât CECO și-a încetat existența la 23 iulie 2002, iar statele membre nu au optat pentru prelungirea acestuia.

Crearea acestei organizații europene a însemnat constituirea unor organe supranaționale cu competență de a lua decizii în anumite domenii și de a le impune statelor membre. Rațiunile politice care au stat în spatele acestei construcții comunitare economice se refereau la situația Franței care se simțea amenințată în permanență de Germania, precum și la potențiala amenințare economică a țărilor vest-europene de către SUA, sau la și mai evidentul pericol al războiului rece, care începuse să își facă simțită prezența tot mai mult .

În ceea ce privește teama Franței față de Germania, punerea în comun a resurselor metalurgice și miniere ofereau garanții în cadrul acestei construcții europene care făceau imposibilă orice stare beligerantă între cele două state .

Organizarea economică ce ducea la unirea piețelor naționale într-o piață unică urmărea și promovarea producției și creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe supuse unor reguli și practici restrictive. Deși era vorba de o piață comună sectorială, ea crea un precedent instituțional de o deosebită importanță.