Formele infracțiunii intenționale - Tentativă

În doctrina penală prin formele infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta le poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare ale activităţii infracţionale.

Formele infracțiunii intenționate sunt acele modalități pe care le poate îmbrăca o infracțiune intenționată în raport cu stadiul până la care a fost dusă ori oprită activitatea infracțională în funcție de fazele de desfășurare ale acesteia.

Fiecărei faze de desfășurare a activității infracționale îi corespunde o formă infracțională distinctă. În consecință, vom avea următoarele forme infracționale:

- actele pregătitoare sunt atunci când pentru realizarea hotărârii infracționale s-au efectuat acte de pregătire;

- tentativa - când s-a trecut la executarea acțiunii constitutive, însă aceasta nu s-a realizat integral ori, deși înfăptuită în întregime, nu a generat rezultatul;

În condiția progresivă a procesului infracțional tentativa se încadrează între faza actelor pregătitoare și faza consumării, reprezentând o încercare de a comite infracțiunea numai când ne referim la activitatea materială, obiectivă, adică la ipoteza în care faptuitorul săvârșește acte îndreptate spre consumarea infracțiunii, dar nu le finalizează prin producerea rezultatului.

Noțiunea tentativei

Tentativa este definită în noul cod penal prin conținutul ei. Astfel Art. 32 (1) Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

(2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.

În redactarea explicită a art. 32 NCP, tentativa constă în actul de executare săvârșit cu inteție (directă sau indirectă), executare după caz întreruptă (tentativa imperfectă) sau care, deși terminată, nu și-a produs efectul (tentativa perfectă). Totodată, din punct de vedere legal în cazul prevăzut la alin. (2) nu există tentativă, desemnându-se astfel actul de executare fără caracter penal, care în doctrină s-a încetățenit sub denumirea de tentativă imposibilă sau absolut improprie. În aceeași ordine de idei, s-a renunțat la prevederea expresă a formei relativ improprii (art. 20 alin 2 CP 1969), considerându-se că această prevedere nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independent de voința făptuitorului, pentru a angaja rădpunderea penală a acestuia. Sub acest aspect , subscriem punctului de vedere potrivit căruia, indiferent de existența sau inexistența unei norme care să o definească, tentativa relativ improprie există ca o realitate factică, astfel încât, ori de câte ori consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței ori defectuozității mijloacelor folosite (acte prin natura lor apte să conducă la producerea rezultatului faptei tipice), ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul (existent în materialitatea sa) lipsea de la locul în care făptuitorul credea că se află, se va angaja răspunderea penală, indiferent dacă actul de executare a fost întrerupt ori nu și-a produs efectul din motive independente de voința făptuitorului.

Aceasta arată că tentativa este punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau și-a produs efetul. De aici deducem că: în primul rând tentativa se situează între actele de pregătire ale infracţiunii şi rezultatul socialmente periculos al acesteia. Tentativa va fi catalogată ca şi formă a infracţiunii deoarece în acest caz rezultatul nu se va produce. Neproducerea rezultatului se poate datora întreruperii executării fie datorită faptului că în ciuda consumării actului de executare au existat condiţii externe făptuitorului care au împiedicat producerea rezultatului.

Caracterizându-se printr-o executare determinată sau prin absența rezultatului - deci printr-o latură obiectivă incompletă - tentativa este o formă atipică (imperfectă) a infracțiunii pe care subiectul și-a propus să o săvârșească. Ea este însă o infracțiune pentru că, deși nedesăvârșită din punct de vedere obiectiv, este o faptă incriminată și pedepsită de lege.

Condițiile de Existență a Tentativei

Potrivit art. 32 alin. 1 Cod Penal, pentru existența infracțiunii trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: să existe intenția de a săvârși o anumită infracțiune; intenția să fie pusă în executare; executarea să fie întreruptă sau, deși terminată, să nu fi condus la producerea rezultatului.

- Existența intenției de a săvârși o infracțiune.

Această condiție este de ordin subiectiv și înseamnă proiectarea în mintea faptuitorului a comiterii unei anumite infracțiuni, în vederea satisfacerii unei anumite dorințe, cerințe sau tendințe a acestuia care acționează ca mobil sau motiv al conduitei infracționale. Spre deosebire de noua reglementare, art. 20 alin. 1 C. Pen. 1969 prevede că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, dispoziție care a ocazionat exprimarea de opinii diferite cu privire la forma de vinovăție cu care se poate săvârși tentativa.

- Intenția să fie pusă în executare

Această condiție pune în discuție problema deosebirii actelor de executare de actele de pregătire.

În literatura juridică această problemă formează obiectul unei controverse, iar pentru soluționarea ei s-au formulat mai multe criterii - fiecare cu diverse variante - care pot fi cuprinse în trei grupe principale.