Funcția Publică Europeană

INTRODUCERE

Instituţiile Comunităţii europene reunesc personal cu pregătire diversă, a căror activitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile cuprinse în acte normative special adoptate. Aceste acte normative conturează dreptul funcţiei publice europene, ramură de drept nouă care a dobândit autonomie datorită interesului special acordat acestor norme juridice şi datorită importanţei domeniului de reglementare pentru întreaga activitate a uniunii.

Noţiunea de funcţie publică europeană a intrat în limbajul fiecăruia dintre noi, fiind utilizată în două sensuri, diferite în funcţie de contextul concret.

Mai întâi, în sensul cel mai larg al termenului, funcţia europeană desemnează atât persoanele învestite cu autoritate publică care lucrează pentru o instituţie sau un organism european cât şi funcţionarii care desfăşoară activitate în structurile administraţiei publice pentru fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene.

La rândul lor, persoanele care lucrează pentru instituţii şi organisme comunitare sunt fie funcţionari europeni (în sensul restrâns al noţiunii), fie agenţi contractuali, adică persoane care desfăşoară activitate în baza unui contract de muncă şi nu sunt învestite cu autoritate publică.

Comunităţile europene iniţial înfiinţate (Comunitatea economică europeană (CEE), Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO) şi Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA/EURATOM) au avut fiecare corpul propriu de funcţionari, cu reglementări normative speciale. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune (1967), cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Bruxelles, au existat trei categorii de norme de drept ale funcţiei publice europene, reglementări distincte mai ales din punct de vedere al ierarhizării gradelor, nivelului de remuneraţie, regimului pensiilor.

Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare a impus stabilirea unui regulament unic şi comun pentru personalul instituţiilor comunitare. Unificarea s-a realizat prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A. şi C.E.E.A. nr. 259 din 29 februarie 1968, modificat de mai multe ori. Cea mai recentă şi mai importantă modificare s-a realizat prin Regulamentul CE şi EURATOM nr. 723 din 22 martie 2004. Acest regulament, modificat şi reunit cu alte texte interne ale instituţiilor europene este cunoscut sub denumirea de STATUT, cu subtitlul „Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor Europene”.

Definiţia sintagmei de funcţionar european, în sens restrâns, este cuprinsă în art. 1 din Statut, potrivit căruia „este funcţionar al comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanentă dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act scris al autorităţii învestite cu puterea de numire de această instituţie.”

Aşadar, dobândirea calităţii de funcţionar comunitar este condiţionată de existenţa actului de numire emis de autoritatea competentă. Ca regim juridic, actul de numire prezintă următoarele trăsături:

- este un act unilateral, ceea ce semnifică faptul că, în momentul emiterii sale, singura parte care îşi asumă obligaţii este emitentul însuşi; destinatarul sau beneficiarul actului de numire dobândeşte obligaţii doar după exprimarea acceptului cu privire la funcţia sau demnitatea publică pentru care beneficiază de actul de numire;

- trebuie emis doar în consideraţia unui post vacant, care a fost ocupat prin concurs sau prin obţinerea unui mandat electiv;

- este un act de autoritate, care produce efecte numai dacă a fost emis de organul sau instituţia competentă conform normelor de drept comunitar aplicabile;

- conferă beneficiarului sau destinatarului calitatea de funcţionar, fiind un act juridic constitutiv de drepturi;

- este un act juridic formal, în sensul că trebuie să se prezinte în mod obligatoriu sub formă materială, un înscris sau un document care trebuie să cuprindă prevederile concrete ale actului de numire;

- trebuie să arate în mod obligatoriu emitentul, data emiterii, funcţia vacantă, beneficiarul actului de numire, data numirii pe funcţie şi motivele învestirii.

Art. 5 din STATUT clasifică funcţionarii publici în 4 categorii: A, B, C şi D.

Alături de aceste categorii distingem şi categoria 1A în care sunt incluşi interpreţii şi traducătorii.

Funcţionarii aparţinând aceleaşi categorii sunt supuşi condiţiilor identice de recrutare şi de executare a sarcinilor de serviciu. Fiecare categorie este subclasificată în grade, iar gradele în eşaloane. În momentul emiterii actului de numire, autoritatea învestită cu prerogative de învestire în funcţie trebuie să precizeze categoria, gradul şi eşalonul avute în vedere.