Funcția Publică în Dreptul Intern și Comunitar

1.1 Functia publică

În România, potrivit Statutului funcţionarilor publici, Legea 188/1999, republicată în 2007, „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi administraţia publică locală” (art. 2 alin. 1), iar funcţionarul public este „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică.”

Noţiunea de funcţie publică europeană a intrat în limbajul fiecăruia dintre noi, fiind utilizată în două sensuri, diferite funcţie de contextul concret. Mai întâi, în sensul cel mai larg al termenului, funcţia europeană desemnează atât persoanele investite cu autoritate publică care lucrează pentru o instituţie sau un organism european dar şi funcţionarii care desfăşoară activitate în structurile administraţiei publice pentru fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene.

La rândul lor, persoanele care lucrează pentru instituţii şi organisme comunitare sunt fie funcţionari europeni (în sensul restrâns al noţiunii) fie agenţi contractuali, adică persoane care desfăşoară activitate în baza unui contract de muncă şi nu sunt investite cu autoritate publică.

Definiţia noţiunii de funcţionar european în sens restrâns este cuprinsă în art. 1 din Statut, potrivit căruia “este funcţionar al comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanentă dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act scris al autorităţii investite cu puterea de numire de această instituţie.”

Aşadar, dobândirea calităţii de funcţionar comunitar este condiţionată de existenţa actului de numire emis de autoritatea competentă.

1.2 Statutul functionarilor publici

În ţara noastră există o bogată tradiţie în privinţa reglementării tuturor aspectelor referitoare la regimul funcţiei din administraţia de stat. Problema funcţionarilor publici, a “dregătorilor” a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru sistemele legislative şi de guvernare din evoluţia istorică a României.

Constituţia lui Alexandru Ioan Cuza stabileşte principiul numirii persoanelor din aparatul executiv, care vor desfăşura activitate în numele şefului statului. Unele dispoziţii cu privire la funcţiile publice sunt cuprinse în Legea electorală din 1864, care face corp comun cu Constituţia lui Cuza. De exemplu, art. 26 stabileşte că “mandatul de deputat este necompatibil cu funcţiile de miniştri, membri ai Curţii de Casaţie, de procuror pe lângă curţi şi Tribunale, de directori şi şefi de secţiune la diferite ministere precum şi de militari în serviciul activ”. În ipoteza în care un deputat ar fi primit o funcţie publică salariată atunci legea îl considera demisionat, nemaiputând să îşi exercite mandatul.

Constituţia din 1866, de fapt prima constituţie a românilor în sensul de astăzi al termenului, consacră principiul conforma căruia regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi, respectiv numeşte sau confirmă în funcţiile publice, potrivit legii. De exemplu, Legea Curţii de Conturi din 14 martie 1874 stabilea în art. 8 că preşedintele şi membrii curţii se numeau de Rege, “după lista de prezentaţiune în număr îndoit, dată de Adunarea Deputaţilor”. De asemenea, şi Legea pentru organizarea judecătorească din aceeaşi perioadă stabilea că, pentru fiecare vacanţă, Consiliul Superior al Magistraturii recomandă un număr de trei persoane (magistraţi sau avocaţi) din care ministrul numeşte pe unul.

Legea din 19 iunie 1923 a reprezentant cadrul de reglementare comun pentru activitatea funcţionarilor, până la apariţia Codului funcţionarilor publici, din 1941. Deşi bine organizat pe două părţi şi atent organizat pentru a oferi un cadru reglementativ pentru toate categoriile de funcţionari, codul a suferit numeroase modificări până în septembrie 1946 când a fost adoptată Legea nr. 746 pentru Statutul funcţionarilor publici.

După cel de-al doilea război mondial, realităţile politice şi sociale au afectat şi reglementarea funcţiei publice. Filozofia acelui sistem politic era în sensul ştergerii deosebirilor dintre “funcţionari” şi “muncitori”, funcţionarul având statut de “om al muncii” supus principiilor consacrate de Codul muncii.

Cadrul de reglementare a funcţiei publice s-a modificat continuu dupa 1990, adoptarea Statutului funcţionarului public conturând un cadru adecvat pentru desfăşurarea activităţii lucrătorilor din sectorul public. Mai mult, există încercări recente pentru dezvoltarea reglementărilor vis-à-vis de cariera funcţionarilor şi transformarea lor într-un corp de profesionişti de elită.

Întreaga legislaţie românească are ca fundament reglementarea constituţională, actul adoptat în 1991 preluând în material funcţiei publice aceeaşi reglementare din Constituţia din 1923. Astfel, în art. 16 alineatul final se consacră principiul după care funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Tot textul constituţional a impulsionat adoptarea unui statut pentru funcţionarii publici, deoarece art. 72 din Constituţie nominalizează expres acest statut printre materiile pentru care trebuie adoptată o lege organică.

Adoptarea de către Parlament a Legii nr. 188 la 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici se înscrie în concepţia firescă a statutului legal, corespunzător sistemului de carieră a funcţiei publice. Ultima modificare asupra acestei legi a fost făcută în 2007.