Funcția Publică și Statutul Funcționarilor Publici în Dreptul Intern și Dreptul Comparat

Constituţia României, republicată în anul 2003 , prin art. 16 alin. 3 consacră principiul potrivit cu care „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoane care au exclusiv cetăţenia română şi domiciliul în ţară statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”. În completare, ţinând cont de procesul, în derulare, al României în vederea integrării în Uniunea Europeană, Constituţia prevede în acelaşi articol, alineat final că: „În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”

Aşa cum ştim, începând cu data de 1.01. 2007 România (alături de Bulgaria) a devenit membru al Uniunii Europene.

Cât priveşte modul în care problema funcţiei publice şi a funcţionarilor publici este reflectată în Constituţiile unor ţări europene, se conturează existenţa a două sisteme distincte: într-un sistem, Constituţiile consacră competenţa exclusivă a puterii legislative, a Parlamentului în stabilirea regulilor aplicabile funcţiei publice şi a funcţionarilor publici (cum este de exemplu cazul Constituţiilor Danemarcei, Germaniei, Greciei, Spaniei, Italiei, Portugaliei), iar în alt sistem se prevede şi competenţa executivului, alături de legislativ, delimitându-se competenţele (cazul Belgiei, Angliei, Olandei, Franţei, Novegiei)

Funcţionarul public este o persoană care, în conformitate cu dispoziţiile actelor normative, este numită de autoritatea publică competentă sau aleasă potrivit normelor legii şi investită în mod legal cu atribuţiile funcţiei sale, prestând în mod permanent o activitate, cu scopul de a asigura funcţionarea continuă a unui serviciu public

Din punctul de vedere al competenţei decizionale, stabilită de lege, funcţionarii publici pot fi grupaţi în:

- funcţionari de decizie;

- funcţionari care participă la pregătirea deciziilor;

- funcţionari care participa la executarea deciziilor.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici , aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 251 din 23 iunie 2006 , „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome”, iar „funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici, îşi păstrează calitatea de funcţionar public”. Funcţionarii publici sunt numiţi de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu respectarea dispoziţiilor legii

Aşadar, titularul unei funcţii publice, într-o formulare generică, poartă denumirea de funcţionar public În ţara noastră există o bogată tradiţie în privinţa reglementării tuturor aspectelor referitoare la regimul funcţiei din administraţia publică. Problema funcţionarilor publici, a “dregătorilor” a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru sistemele legislative şi de guvernare din evoluţia istorică a României.

Cadrul de reglementare a funcţiei publice s-a modificat continuu după 1990, adoptarea Statutului funcţionarului public conturând un cadru adecvat pentru desfăşurarea activităţii funcţionarilor publici. Mai mult, există încercări continue pentru dezvoltarea reglementărilor vis-à-vis de cariera funcţionarilor şi transformarea lor într-un corp de profesionişti de elită.