Funcționarul Public European

1. Noţiuni introductive

Dreptul administrativ comparat studiază totalitatea regulilor şi normelor juridice care reglementează relaţiile sociale administrative din mai multe state europene, cu scopul de a le reflecta nemijlocit trăsăturile distincte, caracteristicile, formele de activitate (executive şi de dispoziţie) modul de realizare funcţiilor lor.

Disciplina de studiu determină însuşirile proprii ale administraţiilor unor anumite tipuri de societăţi, examinează mai multe fenomene instituţionale, organizaţii care desfăşoară o activitate de interes internaţionale în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre acestea.

Ca disciplină ştiinţifică, dreptul admininstrativ comparat are ca obiect studiul fenomenelor şi al instituţiilor mai multor state puse în comparaţie, are ca gen proxim trăsăturile comune şi diferenţierile specifice ale administraţiilor în unele state europene.

Studiului comparat al fenomenelor şi instituţiilor administrative în unele ţări europene îi revine rolul de a determina conceptul de administraţie în unele state membre ale uniunii europene, evoluţia dreptului administrativ comparat, izvoarele, principiile şi structurile administrative în unele şări europene, funcţiile şi funcţionarii comunicării.

PERSONALUL ADMINISTRATIV ÎN DREPTUL COMPARAT

1. Funcţiile în administraţia publică

Problema personalului administraţiei publice prezintă multiple aspecte, de ordin social-uman, de ordin politic, de ordin juridic şi tehnic.

Personal care lucrează în administraţia publică este caracterizat din punct de vedere al recrutării, repartizării şi al promovării. În genral prinpregătirea, recrutarea, repartizarea, perfecţionarea şi promovarea personalului care lucrează în administraţie se urmăreşte gestiunea personalului.

Aspectele care privesc comportamentul funcţionarilor în relaţiile cu cetăţenii sunt privite din punct de vedere al raporturilor interumane.

Cercetând legalitatea administrativă, problematica personlaului implică aspecte specifice cu caracter juridic referitoare la statutul diferitelor categorii de personal, la dobândirea calităţii de funcţionar, la exercitarea atribuţiilor în această calitate, precum şi la responsabilitatea celor care exercită atribuţii în cadrul diferitelor funcţii.

2.Condiţiile de acces şi de exercitare a funcţiilor administrative

Multitudinea aspectelor juridice pe care le comportă problema personalului organelor administraţiei publice determină abordarea acestei probleme şi de ştiinţa dreptului (dreptul administrativ, drept civil, dreptul muncii, dreptul penal).

Tradiţional, problema personalului organelor administraţiei publice era cercatată aproape în exclusivitate din punct de vedere juridic, în special în cadrul dreptului administrativ.

Aceasta, deoarece se cerceta numai statutul juridic al funcţionarilor publici, iar acest statut era fundamentat deosebit de acela al celorlalţi angajaţi.

Personalul administraţiei publice era cercetat mai mult de ştiinţa dreptului, deoarece raporturile de muncă, inclusiv cele adminsitrative, sunt amplu reglementate de dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul civil etc.

Atenţia – disciplinei personalului din administraţie – se îndreaptă spre respectarea unei stricte legalităţi, cercetându-se pentru aceasta condiţiile de acces şi modalităţile de ocupare a diferitelor funcţii în cadrul organelor administraţiei publice, precum şi cele referitoare la exercitarea acestor funcţii, cu consecinţele juridice ce decurg din defectuoasa lor exercitare.

Cercetarea problematicii personalului organelor administraţiei publice începe cu noţiunea de funcţie şi funcţionar public.

În cadrul acestei problematici, cercetarea personalului se va face din două puncte de vedere:

- al tuturor funcţiilor şi funcţionarilor carelucrează în administraţie;

- al unor categorii de funcţii şi funcţionari.

Într-un stat de drept, suveranitatea statului se realizează prin organele celor trei puteri. Cele trei puteri îşi creează organe care să îndeplinească funcşiile specifice ce le revin.

Funcţia puterii legislative – de a adopta legi şi de a îndeplini celelalte atribuţii prevăzute de Constituţie este dată în competenţa parlamentelor.

Funcţia puterii executive este aceea de adoptare a actelor juridice şi de luarea tuturor măsurilor tehnico – materiale pentru executarea legilor.

Funcţia puterii judecătoreşti este realizată prin activitatea de soluţionare, pe baza legii, de către instanţele judecătoreşti, a tuturor conflictelor juridice cu care acestea sunt sesizate.

Aşadar, noţiunea de „putere în stat” funcţiune a statului are o accepţiune largă, în sensul că ea cuprinde totalitatea funcţiunilor statului prin care se realizează suveranitatea acestuia.

Funcţiunile statului se realizează la rândul lor prin funcţiile publice (ce reprezintă atribuţii, puteri şi competenţe specifice serviciilor publice).

Acestea sunt cele două sensuri (de „putere” şi „funcţiune a statului”) întâlnite mai ales în ţările Uniunii Europene iar noţiunea de funcţiune publică în general şi funcţiune publică restrânsă, au de regulă, în vedere, numai funcţia publică executivă.