Generalități Privind Dreptul Social al Muncii și Securității Sociale

Spre deosebire de dreptul intern în care s-a realizat o delimitare clară între dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, în cadrul dreptului social comunitar sunt examinate, deopotrivă, reglementările ce se includ în dreptul muncii, precum şi cele ce se includ în dreptul securităţii sociale. S-a afirmat, în doctrină, că legătura indiscutabilă dintre ele se datorează politicii sociale comunitare, care are un caracter indivizibil, aceasta făcând posibilă înglobarea lor în cadrul unei singure discipline intitulată dreptul social comunitar. Desigur, în mod obiectiv, trebuie făcută distincţia între dreptul comunitar al muncii şi dreptul comunitar al securităţii sociale.

Dreptul comunitar al securităţii sociale face parte - teoretic - dintr-o ramură de drept mult mai amplă - dreptul internaţional al securităţii sociale – ramură de drept ce s-a conturat la începutul anilor '70.

Izvoarele dreptului internaţional al securităţii sociale se regăsesc în instrumente internaţionale extrem de variate, începând cu Declaraţia universală a drepturilor omului a ONU din 10 dec. 1948 şi terminând cu cele mai recente regulamente ale Uniunii Europene în materie.

Strict istoric, primele preocupări pentru o protecţie decentă a cetăţenilor statelor europene care se regăsesc sau îşi au reşedinţa în străinătate se identifică în convenţia încheiată între Franţa şi Ducatul de Parma la 13 august 1827 în vederea garantării unor „venituri de pensionare” pentru cetăţenii celor două entităţi statale. Literatura de specialitate situează drept act de naştere al acestei ramuri de drept convenţia de asigurări sociale încheiată între Franţa şi Italia la 15 aprilie 1904. După crearea sa în 1919, Organizaţia Internaţională a Muncii a început elaborarea unor instrumente multilaterale de asigurări sociale (Convenţia nr. 102/1952 privind securitatea socială care priveşte şi securitatea socială a lucrătorilor migranţi. O serie de contribuţii substanţiale în materia coordonării şi armonizării securităţii sociale a adus Consiliul Europei.

Uniunea Europeană are, la ora actuală, cel mai eficient şi complex sistem de protecţie socială a lucrătorilor migranţi. Preocupări în materie se regăsesc în Tratatul instituind Comunitatea Europeană Cărbunelui şi Oţelului (CECA) din 1951 în baza căruia au fost elaborate două regulamente (nr. 3 şi 4 din 1958) care iniţial au reprezentat convenţii multilaterale generale acoperind toate ramurile securităţii sociale şi privind toţi lucrătorii migranţi, resortisanţi ai statelor membre CECA, în anii următori aceste regulamente fiind extinse asupra lucrătorilor frontalieri şi sezonieri. Bineînţeles, aceste regulamente nu şi-ar avea raţiunea de a exista dacă, în spaţiul comunitar nu ar exista libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, materie reglementată prin Tratatul de la Roma din 1957 privind constituirea Comunităţii Economice Europene – CEE (materia libertăţii de circulaţie a persoanelor a fost substanţial înnoită prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE). Libera circulaţie a lucrătorilor este reglementată în art. 48-49 – după dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi în corelaţie cu libera circulaţie a serviciilor şi capitalurilor – şi se defineşte prin dreptul de a răspunde la oferte privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul statelor membre pentru a desfăşura o activitate, precum şi de a rămâne pe teritoriul unuia din acestea după ce o persoană a desfăşurat o activitate. Ca un corolar al acestei libertăţi, statelor membre li se cere să elimine orice discriminare între lucrători bazată pe naţionalitate, cu privire la angajare, remunerare şi celelalte condiţii de muncă şi angajare. Totuşi, statele membre pot limita acest drept pentru raţiuni de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Libertatea de circulaţie a lucrătorilor şi a familiilor lor ar fi fost lipsită de multe din efectele sale dacă aceştia, exercitându-şi acest drept, ar fi riscat să piardă prestaţiile privind securitatea socială obţinute în statul de reşedinţă. Prin Tratatul instituind CEE cât şi prin Regulamentul nr. 1408/1971 privind coordonarea sistemului de securitate socială şi Regulamentul nr. 574/1972 de aplicare a Regulamentului nr. 1408/1971 - acestea au fost în vigoare până la începutul anului 2007, când s-au înlocuit cu Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului privind coordonarea sistemelor de securitate socială - s-a urmărit coordonarea prevederilor legislaţiilor privind securitatea socială, în scopul evitării instituirii unor bariere în calea liberei circulaţii a forţei de muncă. Coordonarea regimurilor de securitate socială nu vizează elaborarea unui sistem autonom de securitate socială propriu lucrătorilor migranţi, ci sistemele naţionale subzistă, dar ele devin permeabile în corelarea cu celelalte sisteme de securitate socială; se previne astfel – pentru lucrătorul migrant – situaţia în care ar putea să nu fie asigurat în nici un stat membru (conflict negativ de legi) sau în care ar putea să fie asigurat simultan în două sau mai multe state (conflict pozitiv de legi). Cele două regulamente stabilesc reguli pentru determinarea legislaţiei aplicabile. Regula generală este aceea că legislaţia aplicabilă este cea a ţării unde persoana prestează activitatea, indiferent de domiciliu (sunt avuţi în vedere aici lucrătorii, cei care desfăşoară o activitate independentă, familiile acestora şi supravieţuitorii lor). Persoanele angajate sau independente cărora li se aplică dispoziţiile regulamentului cuprind „orice persoană care este asigurată, pe baze obligatorii sau opţionale, pentru una sau mai multe eventualităţi acoperite de ramurile unui sistem de securitate socială”.

Din analiza actelor normative comunitare pot fi desprinse următoarele principii ale securităţii sociale:

- nediscriminarea bazată pe cetăţenie;

- plata indiferent de reşedinţă (prestaţiile sociale – invaliditate, bătrâneţe, de urmaş, accidente de muncă, boli profesionale, ajutoare deces – obţinute sub legislaţia unuia sau mai multor state membre nu vor face obiectul vreunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri.