Geneza constituționalismului în România

Constituţia, ca lege fundamentală a statului, stă la baza unui întreg curent de gândire, apărut în perioada iluministă şi continuat inclusive după cel de-al doilea război mondial, cu relevanţă atât pentru domeniul juridic, cât şi pentru cel politic şi filozofic. Astfel, constituţionalismul şi-a propus iniţial (şi a reuşit cu un oarecare succes) să înlocuiască din izvoarele dreptului şi mai ales din cadrul izvoarelor de drept constituţional, cutuma, ce permitea o largă putere discreţionară detinatorului puterii de stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu Constituţia, care avea drept principal rol limitarea puterii suveranului şi încadrarea sa în limitele stabilite de norme juridice cunoscute şi cu forţa juridical supremă în stat. Prin urmare, încă de la apariţia sa, Constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. O data acest scop îndeplinit, constituţionalismul a conţinuat să aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istorică, el propunându-ăi garantarea eficienta a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.

În istoria lumii, începând cu secolul al-18-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Adoptarea constituţiei a devenit astfel un eveniment de importanţă capitală pentru societatea umana, ea marcând victorii şi împliniri de aspiraţii şi sentimente sociale şi morale. Aceasta deoarece constituţia a fost şi este concepută, într-o viziune mai largă, ce excede juridicul, nu numai ca o lege fundamentală, ci şi ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu chiar societatea pe care o creează sau o modelează şi pentru care adoptarea sa dobândeşte semnificaţia unei adevarate revoluţii.

De altfel, pretutindeni astăzi adoptarea constituţiei este un mare eveniment politic, social şi juridic al vieţii statale. Iar aceasta, pentru că în constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează ţi apară. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimental dreptului sau şi al stării sale de fapt, altfel ea nu poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare. Hegel afirma chiar că “fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine”. Valoarea, conţinutul semnificaţiile constituţiei au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Astfel Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 stabilea că “Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”, iar prima constituţie scrisă din lume, constituţia Americană din anul 1787, arată în preambulul său că: “Noi, poporul American, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştii interioare, asigurării aparării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenţa constituţie(…)” . Aşa cum o spun chiar juriştii americani, în constituţia Americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţional American.

Faţă de importanţa şi semnificaţiile constituţiei, de practica în acest domeniu, constituţia este şi trebuie să fie asezământul politic şi juridic fundamental care, reflectând şi consolidând cuceririle oamenilor şi proiectând direcţiile definitorii ale evoluţiei viitoare a societăţii, statorniceşte cucerirea puterii de stat, noile structuri social-economice şi politice precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

Se impun astfel două precizări: între constituţie şi lege nu se pune semnul egalităţii, deşi este simplu de observat că, sub aspect juridic, constituţia este şi ea o lege; apoi precizarea în sensul căreia constituţia este o categorie istorică, ea apărând pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, anume într-o perioadă în care organizarea statală feudală nu a mai corespuns şi a trebuit să fie înlocuită de o altă organizare. Noţiunea de constituţie apare cu mult mai târziu decât cea de lege. Constituţia exprima evoluţia sistemului legislativ, ea este creaţia unei epoci în care s-a impus ca însăşi legea să fie subordonată unor principii fundamentale. Constituţia a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie politică şi juridică, ideologie determinată desigur de transformările economice şi sociale ce s-au conturat puternic începând îndeosebi cu secolul al 18-lea.

În aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, unii consideră că a apărut în Anglia, pentru alţii constituţiile au aparut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic constituţia Americană a apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale în lume întâietatea revine actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei franceze.