Geneza Instituțiilor Comunitare

1. Istoricul construcției europene

Tentativele de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani Europa era dominată de celți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul roman, centrat în Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forța. Imperiul franc a lui Carol Cel Mare și Sfântul Imperiu roman a unit zone întinse sub o singură administrație pentru sute de ani. Dată fiind diversitatea lingvistică și culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupația militară a națiunilor conducând la instabilitate. Unele încercări au durat mii de ani și au fost însoțite de progrese economice și tehnologice așa cum s-a întâmplat cu Imperiul roman în timpul Pax Romana.

Revoluţia franceză de la 1789 cu noile principii pe care le-a proclamat a făcut ca pentru câteva decenii o mare parte a Europei să fie organizată pe model francez. Construcția napoleoniană făcută prin forța armatelor s-a prăbușit odată cu dispariția împăratului. Înfrângerea Imperiului francez din 1815 a schimbat fața continentului: a început afirmarea Europei națiunilor.

Confruntate cu numeroase dificultăți, ca urmare a primului conflict mondial, Europa avea însă o problemă prealabilă de rezolvat, cea a existenței ei, problemă apărută în urma declinului său politic. Soluțiile acestei probleme decurgeau însă dintr-o alegere politică. Pentru Europa a exista înseamnă a avea capacitatea de a depăși anumite praguri politice ceea ce presupune crearea unor instituții capabile de a lua decizii politice. Problema Europei este înainte de toate problema instituțiilor, cheie a progresului construcției europene. Astfel în construcția Europei s-au afirmat numeroase proiecte care anticipau tentative mai concrete de unificare a Europei.

Unele dintre primele propuneri pentru o unificare pașnică și egalitatea statului de membru au fost făcute de Victor Hugo în 1851. Deasemenea unele manifestări publice în favoarea unității europene datează chiar de la începutul secolului XX. În acest sens în 1900 s-a desfășurat Congresul de Științe politice de la Paris care a propus proiectul „State Unite Europene”. În 1926 popoarele Europei terifiate de experiența Primului Razboi Mondial s-au întrunit la Congresul de la Viena pentru a examina viitorul continentului. Acest congres și-a propus lansarea unui mesaj care a luat forma „ Manifestului Pan-European”.

Aristide Briand în calitatea de președinte al mișcării Uniunea Pan Europeană și ministrul de externe al Franței, a solicitat crearea unei Uniuni Federale Europene din necesitatea de a stabili între statele europene un fel de legătură federală. Acest proiect francez nu a rămas fără ecou în sensul că multe idei au fost preluate mai târziu în proiectele postbelice de Uniunea Europeană. Inițial construcția europeană a îmbrăcat forma organizațiilor de cooperare specifică sfârșitului anilor 1940, în condițiile în care experiența istorică a demonstrat că unitatea Europei este opțiunea cea mai înțeleaptă pentru popoarele ce o alcătuiesc.

Procesul construcției europene a fost inițiat de Statele Unite ale Americii prin planul Marshall care propunea prelungirea instituțională a acestuia prin crearea Organizației Europene de Cooperare Economică (O.E.C.E.) prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948. Reacțiile nu s-au lăsat așteptate astfel că treptat s-a trecut la construcția unei „Europe europene”.

Comunitatea europeană de astăzi este rezultatul eforturilor depuse începând cu 1946, când Winston Churchill prim-ministru al Marii Britanii, lansa în discursul său de la Universitatea din Zürich ideea constituirii Statelor Unite ale Europei. Concretizarea acestei idei se produce în 1949 când a fost creat Consiliul Europei cu cei zece membri fondatori (Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia). Europa politică se năștea astfel, odată cu Consiliul Europei, cuprinzând numeroase forme de activitate politică, tehnică, socială și economică.

Construirea unui nou sistem politic, bazat pe instituții capabile să desfășoare buna funcționare și acțiuni comune a fost unul dintre obiectivele construcției europene, după declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950 Această declarație propunea Germaniei gestionarea comună a producțiilor de cărbune și oțel. Pornind de la această propunere, 6 țări europene (Belgia, Franța, Italia, Germania, Luxemburg și Olanda), au semnat în 1951 la Paris un tratat care a intrat în vigoare în 1952, instituind prima Comunitatea europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.)

Începând cu acest moment, această integrare și-a cunoscut rapid limitele sale odată cu eșecul Comunitații Europene a Aparării (C.E.A.) și a Comunității Politice Europene (C.P.E.). Prelungirea C.E.C.O. a rămas pe terenul economicului cu apariția C.E.E. și Euratom prin semnarea Tratatului de la Roma din 1957.

Tratatele de la Paris și Roma fundamentează comunitățile după sistemul supranațional astfel anii 1960 au fost jalonați de crize, dintre care cea mai importantă s-a produs în cursul anului 1965, cand Franța a refuzat să participe la instituțiile comunitare. În aparență, criza din 1965 a fost provocată de faptul că cei șase nu putuseră să ajungă la un acord în domeniul agriculturii. Circumustanțele au demonstrat faptul că în realitate criza era de natură instituțională. Ea a luat forma unei duble contestări și anume asupra rolului Comisiei și asupra principiului votului majoritar în Consiliul de Miniștri. Această criză a luat sfârșit prin compromisul de la Luxemburg (ianuarie 1966) care nu a modificat nimic din competențele organelor comunitare.