Împăcarea părților

Introducere

Conform art.109 Cod penal RM:

(1) Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, iar în cazul minorilor, și pentru o infracțiune gravă infracțiuni prevăzute la capitolele II - VI, la art.264 alin.(1) din Partea specială, precum și în cazurile prevăzute de procedura penală, dacă persoana nu are antecedente penale pentru infracțiuni similare comise cu intenție sau dacă în privința sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al împăcării, pentru infracțiuni similare comise cu intenție în ultimii cinci ani. (2) Împăcarea este personală și produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale și pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare. (3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face de reprezentanții lor legali. Cei cu capacitate de exercițiu restrînsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

(4) Împăcarea nu se aplică în cazul persoanelor care au săvîrșit asupra minorilor infracțiuni prevăzute la art. 171-1751, 201, 206, 208, 2081 și 2082.

Conform art.109 alin.(1), (2), (3) Cod penal împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres, și are drept consecință înlăturarea răspunderii penale și stingerea acțiunii civile, producând însă efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

Nu este de esența împăcării manifestarea simultană a voinței părților, ci doar existența simultană a unor manifestări de voință valabil exprimate. Împăcarea trebuie să fie un acord de voință total, necondiționat și definitiv intervenit între inculpat și persoana vătămată.

Împăcarea este un act de voință bilateral sau multilateral, ceea ce înseamnă că pentru a produce efecte juridice fiecare dintre părțile implicate trebuie să își exprime un consimțământ valabil de împăcare.

Prin urmare, pentru a interveni împăcarea urmează ca atât inculpatul cât și partea vătămată să își exprime voința necondiționată și neforțată.

CAPITOLUL I. Noțiune și caracteristici

Împăcarea părților constituie un act bilateral, implicînd, în mod necesar, acordul de voință al persoanei vătămate și a inculpatului.

În această privință, este de observat că împăcarea are caracter personal și trebuie să fie definitivă, fiind necesar să conțină, în mod clar, acordul de voință al persoanelor care au hotărît să se împace Evenimentul împăcării părților trebuie să aibă loc în fața organului de urmărire penală ori a instanței de judecată. Acesta poate avea loc prin depunerea unor cereri de către fiecare dintre părți, conform prevederilor art.344/1 alin.(1) CPP, ori prin declarații orale, consemnate într-un proces-verbal, întocmit de organul de urmărire penală, iar, după caz, în procesul-verbal al ședinței de judecată.

În acest ultim caz, declarațiile cu privire la voința de-a se împăca, este rezonabil să fie, separat, semnate de către părți.

În practica judiciară s-a ridicat întrebarea dacă împăcarea părților poate avea loc în lipsa părții vătămate. Dacă împăcarea poate avea loc din considerațiunea că este un drept al părții vătămate, astfel că atunci cînd legea îi permite, părții vătămate trebuie să i se asigure realizarea acestui drept.

Însă, avînd în vedere că împăcarea este “Personală” voința părții vătămate trebuie să fie exprimată printr-o declarație (cerere), notarial autentificată.

Prin natura sa juridică, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, constituind totodată un impediment pentru desfășurarea procesului penal.