Implementarea Drepturilor Minorităților Naționale la Nivelul Instituțiilor Publice

1. Noţiuni introductive

Majotitatea documentelor internaţionale şi a autorilor tratează problematica minorităţilor fără a das au a folosi o definiţie a acestui concept. Unii afirmă că o asemenea definiţie nu ar fi necesară ; alţii se îndoiesc de necesitatea sau utilitatea ei; în alte lucrări s-a afirmat că elementele esenţiale ale conceptului de minoritate sunt cunoscute şi conţinutul lui este evident, că acesta ar fi delimitat prin adjectivele „naţională, etnică, lingvistică sau religioasă” care o însoţesc sau că reprezintă sensul comun; în sfârşit, alţi autori au afirmat că nu ar fi necesară o definiţie în teremeni generali şi abstracţi.

Se susţine că cea mai bună soluţie ar fi ori fară definiţie, ori cu o definiţie minimă, cu puţine excepţii şi bazâmdu-ne pe autoidentificare, fiind evident în cea mai mare parte a cazurilor care grupurile sunt minorităţi.

În acelaşi timp se recunoaşte că absenţa acordului asupra unei definiţii este folosită de statele care doresc sa evite acordarea de drepturi unor grupuri minoritare de pe teritoriul lor.

Lipsa de claritate asupra conceptului este unul din motivele pentru care unele state se tem de consecinţele lui juridice şi politice şi chiar este invocată ca atare, pentru a nu accepta unele documente internaţionale.

Subcomisia ONU pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor propunea în 1950, următoarea definiţie:” Termenul de minoritate include numai acele grupuri nedominante ale populaţiei, care posedă şi doresc să-şi menţină tradiţii sau caracteristici entice, religiosae sau lingvistice stabile, evident diferite ale restului populaţiei.

Aceste minorităţi trebuie să includă în mod corespunzător un număr sufficient de personae, pentru a putea dezvolta asemenea caracteristici.

Membrii unor asemenea minorităţi trebuie să fie loiali statului ai cărui cetăţeni sunt.”

Douăzeci de ani mai târziu , într-un studio asupra drepturilor pesoanelor care fac parte din minorităţi, raportul Subcomisiei, Francesco Capotorti, definea minoritatea ca “ Un grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, în poziţie nedominantă, ai cărui membri, cetăţeni ai statului, posedă, din punct de vedere etnic, religios sau lngvistic, caracteristici diferite de cele ale restului populaţiei şi care manifestă chiar şi în mod implicit un sentiment de solidaritate, cu scopul de a prezenta cultura, tradiţiile, religia sau limba lor”.

O altă definiţie a fost propusă Subcomisiei de un alt raportor, în 1985, în formularea următoare: “ Un grup de cetăţeni ai unui stat, care constituie o minoritate numerică, se află într-o poziţie nedominantă în acest stat, care au caracteristici entice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale majorităţii populaţiei şi care au simţul solidarităţii între ei, motivate fie şi implicit printr-o voinţă colectivă de a supravieţui şi al căror scop este de a realiza egalitatea de fapt şi de drept cu majoritatea”.

Ambele definiţii au fost examinae de Subcomisie şi transmise Comisiei drepturilor omului, care nu le-a dat nici o urmare.

În sfârşit, în Raportul său din 1993 referitor la mijloacele posibile pentru a facilita rezolvarea paşnică şi constructivă a problemelor în care sunt implicate minorităţile, raportul special Asbjorn Eide adoptă urmatoarea definiţie: “ Se înţelege prin minoritate orice grup de personae care-şi au reşedinţa într-un stat suveran, reprezintă mai puţin de jumătate din populaţia societăţii naţionale şi a cărui membri au în comun trăsături de natură etnică, religioasă sau lingvistică care-I deosebesc de restul populaţiei”.

În sensul Convenţiei Europene a Drepturilor omului, privind persoanele care aparţin minorităţilor naţionale, se propune următoarea definiţie: “ În sensul acestei convenţii, expresia minorotate naţională desemnează un grup de personae dintr-un stat, care:

a) îşi au reşedinţa pe teritoriul acestui stat şi sunt cetăţeni ai săi ;

b) întreţin legături vechi solide şi durabile cu acest stat;

c) prezintă trăsături entice, culturale, religiosae sau lingvistice specifice;

d) sunt suficient de representative deşi sunt mai puţin numeroase decât restul populaţiei acestui stat sau unei regiuni a sa;

e) sunt animate de voinţa de a păsta împreună ceea ce formează identitatea lor comună, mai ales cultura, tadiţiile lor, religia şi limba lor.”

Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor, singurul document juridic multilateral adoptat până în present în acest domeniu, nu conţine însă nici o definiţie a conceptului de minoritate, Consiliul Europei neacceptând, prin urmare, niciuna din definiţiile propuse.

Organizaţia Naţiunilor Unite utilizează cu precădere, formula “ minorităţi entice, religiosae, sau lingvistice”, în timp ce standardele europene se referă la “ minorităşi naţionale”, spre deosebire de tratatele adoptate în perioada interbelică şi în anii 50, care foloseau terminologia de „ minoritîţi rasiale”.

În ce ne priveşte, vom utiliza terminologia specific europeană, în sensul cel mai larg posibil, incluzând noile minorităţi, cele non-teritoriale, precum si non-cetăţenii minoritari.

În Constituţie se prevede că „ România este patria comună si indivizibilă a tuturor cetătenilor săi, fără deosebire de rasă, de nationalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenentă politică, de avere sau de origine socială”.