Imunitatea de Jurisdicție a Agentului Diplomatic

Capitolul I: Imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice

1. Noțiuni generale

În literatura de specialitate, expresia "imunităţi şi privilegii" (utilizată şi de Convenţia de la Viena din anul 1961), desemnează întregul complex de garanţii de care se bucura o misiune diplomatică şi personalul acesteia din partea statului acreditar. Regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia este format nu numai din imunităţi şi privilegii, ci şi din drepturi, scutiri, libertăţi care pot fi examinate separat. O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit, dar, pentru înfăptuirea lor, membrii misiunii şi aceasta însăşi trebuie să se bucure de garanţii care să le faciliteze desfăşurarea activităţilor şi să împiedice orice abuz din partea autorităţilor statului acreditar. Aceste garanţii sunt asigurate prin imunităţi şi privilegii, în principal.

Examinate din punctul de vedere al obligaţiilor statului acreditar, imunităţile şi privilegiile privesc două mari categorii de acţiuni:

a) autorităţilor statului acreditar li se impune o limitare a competenţei lor, atunci când subiecte sunt misiunile diplomatice şi personalul acestora, instanţele nu se pot sesiza şi, deci, nici judeca anumite cauze, autorităţile de siguranţă şi de poliţie sunt lipsite de dreptul de exercitare a constrângerii în anumite limite, organele vamale nu pot face, în cazurile date, control vamal şi nici pretinde taxe etc.;

b) al doilea grup de acţiuni se referă la exceptarea de la unele obligaţii, care revin în mod normal cetăţenilor, a misiunilor diplomatice şi personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri vamale, scutiri parafiscale etc.

Prima categorie priveşte dreptul procedural, cea de-a doua material. Mai puţin subliniată, există şi o a treia componentă a regimului de garanţii pe care le acordă statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia.

Este cazul obligaţiilor cominatorii generale. Obligaţiilor cominatorii ale statului acreditar le corespunde dreptul de a pretinde ceva "pouvoir d'exiger", din partea statului acreditant. Ele sunt acţiuni menite să garanteze, în plus, anumite drepturi subiective ale misiunilor diplomatice şi personalului acestora. De exemplu, potrivit art. 25 din Convenţia de la Viena din anul 1961, statul acreditar este obligat să acorde toate înlesnirile pentru stabilirea funcţiilor unei misiuni diplomatice.

Există şi obligaţia de a se permite exercitarea unor drepturi subiective proprii, obligaţie "in amitendo", cum ar fi cea prevăzută în art.27 al susnumitei Convenţii, care impune statului acreditar obligaţia de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice ca Guvernul acesteia ; art.20 din Concenţia de la Viena din 1961 acordă dreptul misiunii şi şefului său de a arbora drapelul statului acreditant pe clădire, pe reşedinţa şi pe mijloacele de transport etc., drepturi care pot fi exercitate de misiune, fără ca statul acreditar să se opună. Iată de ce afirmăm că noţiunea de "imunităţi şi privilegii" este incompletă pentru a desemna întregul complex de garanţii de care se bucură misiunile diplomatice şi personalul acestora.

Obligațiile statului acreditor de a asigura securitate personală diplomaților și de a-i excepta de la urmărirea penală, sunt esențiale și inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic și funcțiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenție din partea unui alt stat decât cel propriu.

În sens restrâns, imunitatea diplomatică înseamnă însă, scutirea de care se bucură organele diplomatice, de sarcinile și obligațiile la care sunt ținuți alți subiecți de drept (cetățeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat, exceptarea de la o obligație juridică generală, scoaterea de sub jurisdicția ăenală și civilă a statului acresitar.

Se pune întrebarea dacă aceste garanţii sunt asigurate de normele dreptului intern, de normele dreptului internaţional sau de curtuoazie? Codurile penale şi de procedură penală ale statelor restrânge sfera de competenţă a autorităţilor represive atunci când subiecte ale legii interne ar fi membrii personalului diplomatic. Aşa cum face art. 8 din Codul Penal român, care prevede: "Legea penală nu se aplică sancţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român" . De aceea, s-a susţinut că dreptul intern reglementează o parte a relaţiilor diplomatice. În sprijinul acestei idei s-a invocat faptul că scutirea vamală şi fiscală se face prin legea internă, care stabileşte excepţii de taxe vamale, de impozite etc.

Intervenţia legii interne în limitarea competenţelor autorităţilor nu face decât să confirme existenţa dreptului specific personalului diplomatic, statornicit de dreptul diplomatic, cutumiar sau convenţional. Uneori, regimul vamal nu este decât o ofertă de reciprocitate, care devine normă de drept diplomatic dacă este acceptată. Deci, garanţiile acordate misiunii diplomatice au avut la bază curtuoazia, în special, privilegiile: astăzi, acestea sunt obligatorii, întrucât au devenit norme de drept internaţional. Rezultă că imunităţile, privilegiile, drepturile şi facilităţile sunt reglementate de normele dreptului diplomatic şi au forţă juridică obligatorie, nerespectarea lor atrage răspunderea internaţională a statului care nu le-a respectat.

2. Clasificarea imunităților

Din punct de vedere a obiectului lor, distingem între imunitățile și privilegiile reale și cele personale. Primele sunt imunități destinate a proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii, a reședinței șefului de misiune și a personalului oficial, a arhivei, a corespondenței, autovehiculelor, bunurilor mobiliare etc.); din a doua categorie sunt acelea care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitatea de jurisdicție, inviolabilitatea personală etc.).

După sfera de aplicare a fiecăruia dintre ele, imunitățile pot fi: funcționale (cele care privesc actele încheiate în exercițiul funcțiunii, activitatea oficială a agentului diplomatic) și extrafunxționale (cele care se extind la acte care exced sfera funcției, adică cele care se referă la viața particulară a agentului diplomatic).

Din punct de vedere al beneficiarului avem imunități care sunt acordate reprezentanței diplomatice (ca organ instituțional) și cele care sunt acordate agenților diplomatici, această ultimă clasificare este mai cumprinzătoare.