Imunitatea Parlamentară

Imunitatea parlamentara

Pentru a asigura parlamentului conditiile necesare exercitarii mandatului sau, el trebuie sa se bucure de o protectie sociala. In sens restrictiv, pot fi incluse in sistemul masurilor de protectie a mandatului parlamentar imunitatile.

Imunitatea parlamentara nu poate fi nici extinsa, nici restrânsa printr-un act subordonat Constitutiei, ea nu poate fi suspendata si poate fi luata doar de Camera si numai in considerarea temeiului de fapt si de drept ce justifica luarea acestei masuri.

Regulile privitoare la imunitati au ca scop asigurarea independentei parlamentarului in exercitarea mandatului sau si punerea lui sub protectie fata de acte sau fapte abuzive ale autoritatiilor administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice.

Aceste reguli constituie exceptii de la cele de drept comun si prin urmare nu pot fi stabilite prin regulamentele celor doua Camere. Art. 168, alin. 2 din Regulamentul Camerei Deputatilor spunea, între altele, ca imunitatea parlamentara asigura ’’libertatea de gândire’’; art. 171, alin. 2 stabilea un spor de pedeapsa privativa de libertate la cea prevazuta de lege pentru infractiunile contra autoritatii savârsite împotriva unui deputat , iar art. 171, alin. 3 extindea aplicarea dispozitiilor alin. 2 la faptele savârsite ’’ împotriva sotului sau copiilor minori’’ ai unui deputat.

Potrivit cu obiectul acestei imunitati, ele sunt: iresponsabilitatea juridica si inviolabilitatea.

Iresponsabilitatea juridica previne declansarea sau stabilirea unor consecinte nefavorabile parlamentarului pentru votul sau sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. ’’Deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului’’. Textul constitutional consacra o ’’imunitate de fond’’, cu caracter ’’absolut’’, întrucât priveste toate actele sau faptele savârsite de parlamentar în exercitarea mandatului sau, precum si toate formele de raspundere juridica. Ea este, însa, si o imunitate cu un caracter ’’permanent’’, deoarece efectele ei se extind si asupra perioadei de dupa încetarea mandatului parlamentar.

Iresponsabilitatea juridica a parlamentarului, astfel cum rezulta din textul constitutional de referinta, implica doua conditii: formele de manifestare ale parlamentarului sa nu exceada continutului specific al mandatului, respectiv formele de manifestare sa aiba o legatura directa cu continutul mandatului.

Inviolabilitatea este o asa zisa imunitate de ’’procedura’’, consacrata în considerarea eventualelor imputari facute parlamentarilor pentru alte fapte decât cele savârsite în exercitarea mandatului si în legatura directa cu continutul acestuia.

Inviolabilitatea – ca institutie a dreptului parlamentar – are drept scop sa previna urmarirea judiciara nefondata, arbitrara, împiedicându-l astfel sa-si exercite mandatul încredintat sau constrângându-l astfel sa-l exercite într-un anumit mod, contrat convingerilor si vointei sale. În acest sens, potrivit art. 69 din Constitutie:

- deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, perchezitionat sau trimis în judecata penala sau contraventionala, fara încuviintarea Camerei din care face parte (încuviintare data cu vot secret a cel putin doua treimi din numarul respectivei camere), dupa ascultarea sa;

- în caz de infractiune flagranta ( descoperita în momentul savârsirii ei sau înainte ca efectele ei sa se fi consumat), deputatul sau senatorul poate fi retinut si supus perchezitiei, dar Camera sesizata poate dispune revocarea masurii, daca constata ca nu exista temei pentru retinere.

Inviolabilitatea nu este un privilegiu, ci o procedura speciala de protectie a parlamentarului fata de acte sau de fapte abuzive ori insuficient fondate;inviolabilitatea nu acopera nici judecata civila, nici raspunderea administrativa; în cazul flagrantului delict, încuviintarii prealabile i se substituie eventuala aprobare a Camerei sau, dupa caz, revocarea masurii de retinere.

În 26 de tari imunitatea priveste orice procedura judiciara, în 42 de tari ea vizeaza numai procedura penala, cu exceptia delictului flagrant, în 10 tari imunitatea parlamentara se aplica exclusiv domeniului raspunderii civile, iar în 4 tari imunitatea nu este consacrata.

Cele doua regulamente ale Camerelor, în forma lor anterioara Constitutiei, au prevazut imunitatea într-o maniera excesiva: parlamentarul era considerat ’’în timpul mandatului sau a fi în exercitiul functiunii’’, asimilându-se astfel activitatile private cu cele specifice mandatului; de protectia juridica bazata pe imunitate ’’beneficiaza si membrii familiei’’, fiind deci asimilate rudeniile parlamentarului cu acele persoane ale autoritatii publice.

Încuviintarea sau aprobarea Camerei semnifica ridicarea imunitatii parlamentare cu privire la faptul determinat prin hotarârea de încuviintare sau aprobare.