Imunitățile și Privilegiile Consulare

Pentru ca oficiile consulare să-şi poată îndeplini în bune condiţiuni atribuţiile ce le revin trebuie să se bucure de anumite imunităţi şi privilegii.

Intre imunităţile şi privilegiile diplomatice şi cele consulare sunt asemănări, deoarece vizează aceleaşi inviolabilităţi şi facilităţi în vederea asigurării condiţiilor necesare pentru aducerea la îndeplinire a sarcinilor şi funcţiilor ce le revin. S-a susţinut că funţionarii consulari nu sunt trimişi pentru a negocia cu guvernul statului de reşedinţă, ci ei au o misiune mai restrânsă, de a proteja naţionalii şi a informa guvernul lor despre tot ce ar putea fi de interes pentru acesta.

De asemenea, funcţionarii consulari au puteri reprezentative în privinţa intereselor economice, comerciale şi sociale ale statului trimiţător; nu de puţine ori, în lipsa unui diplomat, ei pot negocia cu guvernul statului de reşedinţă.

Pe de altă parte, diplomaţii îndeplinesc şi ei sarcini consulare, astfel încât este greu de precizat unde se termină o competenţă şi începe cealaltă. Teoriile majoritare relevă că între serviciul diplomatic şi cel consular nu sunt diferenţe esenţiale. De aici tendinţa de unificare a regimului juridic al celor două categorii de reprezentanţi.

Spre deosebire de imunităţile şi privilegiile misiunilor diplomatice, care îşi au izvoarele în dreptul internaţional cutumiar şi în tratatele internaţionale, privilegiile şi imunităţile consulare „sunt mai recente" şi sunt statuate, mai ales, în tratate internaţionale şi.în practica statelor.

Istoric, prima convenţie care reglementează privilegii consulare este cea încheiată, în februarie 1535, de sultanul Suliman II cu Francisc I, regele Franţei, renuvelată de 11 ori până în 1740 când se încheie un nou acord între Ludovic XV şi Mahomed L Convenţia a instituit regimul denumit capitulată; regimul a fost aplicat ulterior şi faţă de ţările care au trimis funcţionari consulari în Imperiul Otoman şi chiar în Orientul şi Extremul Orient, în statele suzerane înaltei Porţi.

In secolele următoare, imunităţile şi privilegiile consulare au format obiectul mai multor congrese şi conferinţe internaţionale.

Institutul de Drept Internaţional la sesiunea sa din 1891 de la Hamburg a adus contribuţii la definirea calităţii de consul, ca funcţionar public, dar nu a fost însuşită propunerea de a i se acorda imunităţi diplomatice şi de a fi plasat pe locul 5 al listei de protocol, stabilită de Congresul de la Aix-la-Chapelle şi de Congresul de la Viena din 1815, după însărcinatul cu afaceri.

La 26 septembrie 1896, Institutul de Drept Internaţional în Sesiunea de la Veneţia a adoptat Regulamentul referitor la imunităţile consulare care a servit ca bază, în anumite privinţe, pentru mai multe convenţii internaţionale ulterioare. Regulamentul conţine 20 de articole şi, în esenţă, stabileşte statutul funcţionarului consular, denumit agent consular, tocmai pentru că a fost subliniată calitatea sa de trimis al statului. El nu trebuia să îndeplinească alte însărcinări decât cele consulare.

Următoarea etapă este Convenţia referitoare la agenţii consulari, semnata la 20 februarie 1928 la Havana în cadrul celei de-a 6-a Conferinţe Internaţionale Americane. Convenţia a fost ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Ecuador, S.U.A., Mexic, Nicaragua, Panama şi Republica Dominicană.

In prezent, regimul juridic acordat oficiilor consulare şi personalului acestora este cel prevăzut de Convenţia de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare, care constituie dreptul comun minimal. Spre deosebire de regimul juridic acordat misiunilor diplomatice, care are un caracter unitar, având la bază dreptul diplomatic, codificat în Convenţia de la Viena din anul 1961 si cutuma, regimul juridic acordat oficiilor consulare şi personalului acestora este foarte variat. Acest lucru este determinat de faptul ca imunităţile şi privilegiile consulare au, în mică măsură, la baza lor cutuma, cu regulile ei vechi şi clare, şi, minimal, Convenţia de la Viena din 1963, care a codificat o mare parte a dreptului consular, lăsând deschisă calea statelor, conform art. 73, de a încheia acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte dispoziţiile acesteia sau care să extindă sfera lor de aplicare.

Natura si fundamentul imunităţilor şi privilegiilor consulare.

Prin expresia generică de imunităţi consulare, potrivit toriei şi practicii dreptului internaţional, se înţelege tratamentul pe care dreptul internaţional îl prevede, pentru a fi acordat, oficiilor consulare ale statelor străine şi personalului lor, în scopul ca acestea sa-şi poată îndeplini funcţiile ce le revin; corespunzător acestui termen, există, pe de altă parte, obligaţiile specifice ale organelor consulare de a respecta statul de reşedinţă şi ordinea existentă pe teritoriul acestuia, unde sunt chemate să exercite funcţiilelor consulare.

În esenţă, facilităţile şi privilegiile oficiilor consulare şi ale membrilor acestora constau în scoaterea lor de sub incidenţa legilor, regulamentelor şi a măsurilor de ordin administrativ edictate de un stat pe teritoriul său în diverse domenii ale relaţiilor sociale; sub acest aspect, este vorba de o neaplicare a legislaţiei, de o inopozabilitate a jurisdicţiei statului de reşedinţă.

Pe baza drepturilor, facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor acordate, oficiile consulare şi membrii personalului acestora beneficiază de un regim special în comparaţie cu orice persoană fizică şi juridică, în sensul că nu li se aplică jurisdicţia statuluii de reşedinţă cu privire la anumite acte; legile acestui stat sunt inoperante faţă de ele.

Tratamentul consular desemnat în mod curent prin expresia de imunităţi consulare sau privilegii consulare are fie un caracter pozitiv (drepturi excepţionale), fie negativ (scutiri de anumite îndatoriri, numite cel mai adesea imunităţi). Ele sunt totuşi grupate în 5 categorii de facultăţi: imunităţile consulare, inviolabilităţile, privilegiile, drepturile şi facilităţile consulare.

Imunităţile consulare sunt acele drepturi acordate unui oficiu consular şi membrilor acestuia de către statul de reşedinţă potrivit cărora aceştia sunt exceptaţi de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la constrângerea exercitată de autorităţile administrative ale acestui stat. Imunitatea înlătură total jurisdicţia statului de reşedinţă, în ceea ce priveşte judecata, dacă este absolută.

Imunitatea acordată oficiilor consulare şi personalului acestora este convenită, de regulă, pe cale bilaterală., norma dreptului consular acordând un minim de garanţii, care sunt imunităţi funcţionale. Exceptarea de la constrângerea judiciară este şi în cazul în care un consul nu se prezintă ca martor într-un proces penal sau civil, chiar când nu este scutit de obligaţia de a depune mărturie, întrucât nu poate fi adus la proces cu autoritatea poliţienească.

Rezultă că există imunitate numai atunci când un reprezentat străin săvârşeşte cu vinovăţie o faptă, pentru care, beneficiind de imunitate, nu poate fî sancţionat judiciar sau administrativ, din lipsa competenţei autorităţii statului de reşedinţă.