Încetarea Raporturilor de Serviciu

Noţiunea de raport de serviciu

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 care reprezintă statutul general al funcţionarilor publici, aceştia se află în raporturi de serviciu cu instituţiile şi autorităţile de care aparţin, care se exercită pe baza actului administrativ de numire.

Exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată. Prin excepţie, funcţiile publice de execuţie temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată.

Astfel, funcţiile publice de execuţie temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată:

a) prin redistribuirea funcţionarilor publici din corpul de rezervă care îndeplinesc condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice respective;

b) prin numire pe perioadă determinată, prin concurs în condiţiile legii, în situaţia în care în corpul de rezervă nu există funcţionari publici care să îndeplinească cerinţele specifice pentru a fi redistribuiţi.

Persoana numită în aceste condiţii dobândeşte calitatea de funcţionar public numai pe această perioadă şi nu beneficiază la încetarea raportului de serviciu de dreptul de a intra în corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

Doctrina română este divizată între specialiştii de dreptul muncii, care susţin că raportul de serviciu este tot o formă a raportului de muncăşi specialiştii de drept administrativ care susţin natura juridică de drept administrativ a acestui raport juridic .

Astfel, funcţionarul public nu-şi negociază drepturile şi obligaţiile, ci are doar facultatea de a le refuza sau accepta, ele fiind stabilite de către autoritatea publică, pe baza legii; în principiu, această situaţie nu se întâlneşte la persoanele angajate cu contract de muncă în autorităţile publice, însă, încălcând acest principiu din dorinţa de a împiedica posibilele abuzuri (salarizarea personalului contractual în condiţii mai bune decât a funcţionarilor publici) legislaţia română stabileşte şi limite pentru salariile personalului contractual din autorităţile publice.

O altă diferenţă faţă de raportul de muncă este dată de numirea în funcţie a funcţionarilor publici prin act unilateral al autorităţii publice, diferită fundamental de angajarea în urma unui act bilateral (contract de muncă).

Funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de serviciu, iar nu în baza contractului individual de muncă. Dar, actul administrativ de numire în funcţie nu reprezintă altceva decât manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi pentru încheierea unui raport juridic contractual; el urmează, ca regulă, cererii (persoanei) în cauză de a deveni funcţionar public.

Este vorba aşadar, de un acord de voinţe, de un contract.

Deşi legea nu prevede încheierea unui contract de muncă în cazul funcţionarilor publici şi se referă numai la raporturile lor de serviciu, se poate aprecia că acordul respectiv este, de fapt, un asemenea contract, în sens de negotium.

Funcţionarii publici, ca şi salariaţii îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui program cu o durată normală a timpului de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână [art. 33 alin. (1)], au salariu (art. 31); concediu de odihnă (art.35), răspund disciplinar (art. 75-82), pot fi delegaţi, detaşaţi şi transferaţi (art. 87-93).

În plus, ceea ce îi apropie şi mai mult de statutul salariaţilor, au dreptul să se asocieze în sindicate (art. 29), să exercite dreptul la grevă (art. 30) şi pe cel de a demisiona (art. 97 alin. 1 lit.e) etc. Ei pot încheia acorduri colective (art. 72), asemănătoare contractelor colective de muncă.