Incompatibilități

1.Consideraţii preliminare

Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Judecatorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile prevăzute de lege.

Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali, orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor.

Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii. Ca şi în cazul judecătorilor, procurorii care se bucură de stabilitate pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de lege.

Prin întreaga lor activitate, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participle la formarea profesională continuă. Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă

Pentru aducerea la îndeplinire în bune condiţii a obligaţiilor lor de serviciu, cei ce lucrează în cadrul organelor judiciare trebuie să aibă o suficientă pregătire teoretică şi practică şi să dea dovadă de obiectivitate şi imparţialitate.

Îndeplinirea condiţiilor de mai sus de către subiecţii oficiali care-şi desfăşoară activitatea în cadrul organelor judiciare determină încrederea deplină pe care cei interesaţi în înfăptuirea justiţiei trebuie să o aibă în anumite organe. De regulă, toţi cei ce lucrează în aparatul judiciar îşi realizează în bune condiţii obligaţiile de serviciu. Pot să apară, însă, situaţii în care ar exista o oarecare neîncredere, suspiciune în modul în care un lucrător din aparatul judiciar şi-ar aduce la îndeplinire atribuţiunile de serviciu într-o cauză. Atunci când suspiciunea este individuală, adică este îndreptată personal faţă de unul sau mai mulţi subiecţi procesuali oficiali, remediul este înlăturarea din proces, ca incompatibilă, a persoanei respective.

Pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii procesuale adecvate. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea sunt tocmai remediile procesuale prin intermediul cărora un subiect oficial din cadrul organelor judiciare este înlăturat sau se abţine de la rezolvarea unei cauze finale

2. Incompatibilitatea

2.1. Noţiune

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, incompatibilitatea semnifică interdicţia prevăzută de lege de a cumula două funcţii, două atribuţii care prin caracterul lor sunt contradictorii.

Într-o altă definiţie, incompatibilitatea reprezintă acea “contradicţie absolută dintre o anumită funcţie, calitate sau situaţie şi exercitarea unor atribuţii sau funcţii de către aceeaşi persoană”.

Un alt autor consideră incompatibilitatea ca fiind “acea instituţie juridică prin intermediul căreia anumite personae ce fac parte din organelle care desfăşoară procesul penalsau care ajută la soluţionarea acestuia sunt împiedicate să participle la activitatea procesuală desfăşurată într-o anumită cauză”.

În literatura juridică, s-au exprimat opinii conform cărora “incompatibilităţile sunt acele măsuri de protecţie a judecătorului constând în imposibilitatea acestuia de a mai îndeplini, concomitant, şi alte funcţii sau sarcini”, sau că “prin incompatibilitate se înţelege situaţia în care un judecător este oprit să ia parte la soluţionarea unei pricini, în cazurile expres prevăzute de lege” , ori în sfârşit că “incompatibilatea constituie situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres determinate de lege să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete”

Referitor la scopul instituirii incompatibilităţilor pentru magistraţi s-a mai arătat că “acestea nu sunt îngrădiri ale judecătorului în exerciţiul funcţiei lui, ci garanţii pentru exercitarea funcţiei sale în condiţii adecvate ”, fiind reglementate în două direcţii: primo, pentru “evitarea unor activităţi care ar atrage neglijarea obligaţiilor sale profesionale ori afectarea independenţei, integrităţii sau chiar a demnităţii judecătorului” şi secundo, pentru “punerea judecătorului la adăpost de orice suspiciuni de parţialitate”.

Reglementând incompatibilitatea, legea instituie o prezumţie de lipsă de imparţialitate în judecarea unei cauze penale, înlăturând de la judecarea acelei cauze pe acei judecători care, datorită altor calităţi procesuale pe care le-au avut anterior în cauză, ar putea căpăta o orientare preconcepută spre o anumită soluţie (judex inhabilis) sau, datorită unor împrejurări personale, ar putea fi înclinaţi să favorizeze una din părţile în proces (judex suspectus).

Vom analiza în continuare instituţia incompatibilităţii sub cele două aspecte, relevate şi în literatura juridică citată, incompatibilitatea funcţiei de magistrate cu alte funcţii sau calităţi, precum şi incompatibilitatea magistraţilor în exerciţiul efectiv al funcţiei, cu menţiunea că acestea din urmă au mai fost denumite în literature de specialitate, incapacităţi.

Distincţia a fost făcută şi în literatura juridică recentă. În acord cu acestea, apreciem că normele ce reglementează incompatibilitatea, sub ambele aspecte remarcate, sunt norme imperative.

2.2. Incompatibilitatea funcţiei de magistrat cu orice alte funcţii publice sau private

Prima lege de organizare judecătorească din 11 aprilie 1864 stabilea, în art. 207, că “orice funcţionaru sau agentu judecătorescu este oprit de a pleda sau înfăţişa pe părţi înaintea justiţiei ”, iar art. 119 din Legea de organizare judecătorescă din iulie 1865 se preciza că “nici unu judecătoru procuroru, nu pot face comerciu”.

Dispoziţiile au fost ulterior dezvoltate, în Legea de organizare judecătorească din anul 1888, în art. 92-95, conform cărora “cumulul de funcţiuni judecătoresci este interdis”, iar “funcţiunile din ordinea judecătorescă sunt incompatibile cu funcţiileadministrative, cu funcţiunile publice supuseunei compatibilităţi pecuniare; cu mandatul în Adunările legislative sau comunale; cu serviciul salarizat de particulari; cu profesiunea de avocet; cu starea militară sau eclesiastică”. De asemenea, era“interdis de a exercita fie prin el însuşi, fie sub numele soţiei sale, fie prin persoană interpusă, orice fel de comerciu; de a fi agent de afaceri; de a participa la direcţiunea sau la administraţiunea unei societăţi ”, magistraţii neputând fi “însărcinaţi cu apărarea verbală sau scrisă a părţilor în justiţie “. Regăsim aceleaşi dispoziţii în art. 71-74 din Legea de organizare judecătorescă din anul 1890, în art.117-120 din Legea de organizare judecătorescă din anul 1909, şi art. 125-128 din Legea de organizare judecătorescă din anul 1924. Această din urmă legiuire a consacrat în premieră interdicţia pentru magistraţi a activităţilor politice: “sub nici un cunvânt magistraţii pot adera la acţiuni politice şi a lua parte la manufestaţiuni cu acest caracter” (art. 128).