Indici Orientativi si Aspecte Practice vizand Amprenta Psihocomportamentala a Criminalilor in Serie

Imagine preview
(9/10 din 2 voturi)

Acest referat descrie Indici Orientativi si Aspecte Practice vizand Amprenta Psihocomportamentala a Criminalilor in Serie.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 27 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

BIBLIOGRAFIE 3
ABREVIERI 4
CAPITOLUL I
CRIMINALITATEA ŞI CRIMINALUL 5
1.1. Criminalitatea ca fenomen social 5
1.2. Criminalul patologic 8
CAPITOLUL II
CRIMINALI ÎN SERIE 12
2.1. Definiţie 12
2.2. Notiune. Personalitate 13
2.3. Clasificări şi tipologii 15
2.4. Caracteristicile criminalului în serie 20
2.5. Modul de operare al criminalului în serie 22
EXEMPLE 24
CONCLUZII 26

Extras din document

CAPITOLUL I

CRIMINALITATEA ŞI CRIMINALUL

1.1. Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp şi într-un loc bine determinat. Evident că, pentru a studia ştiinţific criminalitatea, se poate recurge la metode moderne, inclusiv la cea comparativă care, aşa cum aprecia Emille Durkheim, realizează o interpretare indirectă. Explicarea criminalităţii ca fenomen social trebuie să se facă pornind de la fapte sociale anterioare.

Variaţiile criminalităţii depind de variaţiile mediului geografici ale mediului social general, adică de condiţiile exterioare care, la rândul lor, sunt sursele unor stimuli ocazionali suplimentari. Deoarece criminologia îşi propune să observe, să localizeze şi să clasifice delicvenţa în funcţie de problemele sociale care frământă societatea, metodele folosite vor fi, în mod normal, acelea folosite de istorici, de etnografi, de sociologi, etc., deci cele ale ştiinţelor sociale în general. În acest context, metodele folosite pentru studiul criminalităţii ca fenomen social sunt diverse şi ele pot începe cu: statisticile fenomenului criminal ţinute la nivelul unor instituţii; anchetele şi interogatoriile, inclusiv prin cercetarea dosarelor şi a arhivelor; monografiile şi urmărirea studiilor; limitele care depind de personalitatea cercetătorului, dar şi a obiectului observat s.a.m.d. Sunt cercetători care au detaliat până aproape la inutilitate ceea ce se înţelege prin metodele de cercetare şi tehnicile folosite pentru utilizarea metodelor respective. Noile teorii criminologice oferă o bază importantă de date despre teoriile acestei ştiinţe pentru ca să se poată evalua corect măsurile pe care societatea le poate lua sau va trebui să le ia pentru limitarea fenomenului infracţional. Cred însă că este foarte important ca oamenii să fie informaţi perfect asupra amplorii formelor şi localizării fenomenului criminal, ca şi asupra evoluţiei constante a diverselor sale aspecte. Cu toate acestea, în nici o ţară din lume nu este posibilă stabilirea acestor metode cu o precizie ştiinţifică riguroasă. Majoritatea metodelor menţionate mai sus permit cunoaşterea criminalităţii legale; ele pot să releve o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite apropierea decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea globală. Menţionăm însă, cu regret, că cifra există, că o mare parte a criminalităţii reale scapă cercetătorilor, datele respective fiind cunoscute în general ca „cifra neagră” .

Pin intermediul orientării psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul uman, ca şi variante mai nuanţate a căror linie de democraţie faţă de orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat, apartenenţa rezultând în ultimă instanţă, din accentele puse pe o categorie sau alta de factori. Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vieţii psihice sau ale psihicului uman. Ele se înarmează cu o sumă minimă de cunoştinţe privitoare la diferitele resorturi psihice, iar, pe de altă parte, analiza lor critică, efectuată în scopul dezvăluirii meritelor şi neajunsurilor pe care le prezintă, ne facilitează înţelegerea corectă atât a rolului mediului extern în determinarea vieţii psihice, cât şi rolului pe care diferitele laturi ale acestei vieţi îl au sau îl pot avea în explicarea unor comportamente. Orientarea psihologică pleacă de la ideea că între comportamentul normal şi cel delincvent nu există o diferenţă de natură, ci de grad, încadrând devianţa în domeniul psihologiei şi considerând-o ca rezultat al unui conflict între individul marcat de anumite particularităţi psihice şi anturajul său. Această orientare înfăţişează merite, îndeosebi sub raportul metodologic, întâlnim, astfel, un mod interesant de abordare a problematicii infractorului şi anume, cel indisciplinar _ psihologic, medical şi sociologic; reţinem, de asemenea, preocuparea pentru latura practică a problematicii infractorului, de valoarea pe care un diagnostic criminologic o poate avea în individualizarea pedepse, cât şi în cea de resocializare a infractorilor. Analiza comportamentului criminal implică suficiente elemente de ordin individual, strâns legate de personalitatea făptuitorului, pentru ca întreaga paletă de atitudini şi acţiuni deviante să poată fi analizată în toată complexitatea şi profunzimea lor numai în cadrul conflictului dintre individ şi societate, între persoană şi autoritatea instituită. În concluzie, prin analiza comportamentului se vehiculează, din unghiuri preponderent subiective, o diversitate de modele care împing în prim-planul genezei delicvenţei, particularităţile de ordin psihic şi deficienţele sau reacţiile de personalitate ale infractorului.

Dificultatea clasificării factorilor criminogeni rezultă atât din variabilitatea acestora cât şi din faptul că fenomenul infracţional este un rezultat al acţiunii lor conjugate. Cuantificarea precisă a rolului fiecăruia reprezintă aproape o imposibilitate ştiinţifică. Din acest motiv, abordarea individuală a factorilor criminogeni – în general, evitată în literatura de specialitate – trebuie înţeleasă în sensul pedagogic al acesteia, scopul fiind acela de a releva corelaţiile existente între o variabilă sau o grupă de variabile şi criminalitate. Chiar şi în această viziune, dificultăţile de clasificare şi interpretare rămân. J. Pinatel clasifica factorii criminogeni în factori geografici, economici, culturali şi politici.

Din multiplele cercetări asupra criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi cele de criminologie specială (psihologie criminală) ori, mai ales, cele de criminologie clinică rezultă că între criminal şi noncriminal nu sunt deosebiri de natură, ci de grad. Potrivit acesteia, şi unul şi altul sunt împinşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobilul, şi unul şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi, de anumite acte de voinţă, etc. Aceste elemente psihice, fizice şi altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu impulsurile, mobilurile – agresivitatea, sexualitate – şi altele mai slabe – de exemplu voinţa, stăpânirea de sine şi altele.

Pe această linie de gândire s-a observat că nu toate aceste elemente psihice stau toate pe acelaşi plan şi nu trebuie observate în mod izolat, ci pe ansamblu şi, îndeosebi, în felul cum se grupează, că mai importantă este „constelaţia” lor, spre exemplu impulsuri puternice şi voinţă slabă ; asemenea constelaţii şi structurări au un anumit accent de durată şi stabilitate, de exemplu, la recidivişti aceste elemente sunt mai vădite. Se mai constată că unii recidivişti comit uneori aceleaşi crime şi că dovedesc precocitate în manifestările criminale; ei manifestă un fel de înclinaţie spre crimă şi, mai ales, spre anumite crime; totodată, aceştia arată persistenţă pe calea criminalităţii şi ocolirea muncii, neîncadrare în rândul oamenilor cinstiţi, dovedesc periculozitate socială, fiindcă au o înclinaţie şi pornire spre crimă.

Astfel de trăsături şi manifestări caracterizează pe criminali şi îi deosebesc de noncriminali. Dar deosebirea, nu este după cum am mai spus, de natură, criminalii nu sunt o altă speţă de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizează pe criminali.

Crima – spune Pinatel – este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca şi noncriminalii, dar ei se disting de alţii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferenţe de grad, deci cantitativă şi nu calitativă; există o diferenţă de grad între psihismul criminalilor şi acela al noncriminalilor. Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizează pe criminali. În felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte totuşi de noncriminal, este o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.

Fisiere in arhiva (1):

  • Indici Orientativi si Aspecte Practice vizand Amprenta Psihocomportamentala a Criminalilor in Serie.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ BUCUREŞTI MASTER : PROBAŢIUNEA ÎN PROCESUL PENAL