Influența pozitivismului filosofic în domeniul juridic - școala de sociologie

Curentele pozitiviste pot fi prezentate dintr-un dublu punct de vedere. Pe de o parte sunt cele mai restrictive în ceea ce priveşte filosofia dreptului; fidele concepţiilor lui Auguste Compte, ele consideră a fi inutilă orice activitate a spiritului ce încearcă să depăşească observaţia simplă a fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele. Pe de altă parte, ele reprezintă atitudinea majorităţii juriştilor în epoca contemporană.

Până la revoluţia franceză, juriştii în general, iniţial în elementul unei filosofii în acord intim cu credinţa creştină, nu prea puneau la îndoială faptul că dreptul pozitiv îşi găseşte fundamentul într-un drept material care putea fi degajat prin intermediul raţiunii. Deşi noţiunea de drept natural era înţeleasă în sensuri foarte diferite, totuşi degajă sentimentul că fundamentul dreptului era cunoscut suficient juriştilor.

Climatul filosofic al secolului XIX şi-a pus amprenta asupra gândirii juridice în sensul pozitivismului. După adoptarea Codului lui Napoleon rolul juristului se mărginea la explicarea textelor normative, considerate a fi în epocă suma înţelepciunii şi al căror respect religios era o condiţie indispensabilă a securităţii la care aspiră societatea franceză după Revoluţie. Această şcoală, numită „exegetică”, nu respingea dreptul natural, considerând dimpotrivă, că el este exprimat perfect de codurile în vigoare, ci doar excludea critica legii pozitive.

Cel mai manifest este pozitivismul filosofic: progresul ştiinţific arată că numai observarea fenomenelor ce au loc în timp şi spaţiu e valabilă, orice altă metodă şi mai ales cea a metafizicienilor este sterilă.

Aplicată dreptului, această viziune condamnă orice căutare a unui drept natural, cei ce s-au angajat pe calea speculaţiilor metafizice au ajuns să susţină teze contradictorii. Dimpotrivă, legislaţiile pozitive sunt fenomene ce au loc în timp şi spaţiu; ele pot fi observate şi studiate.

Influenţa criticismului Kantian e evidentă. Nu putem cunoaşte lucrurile în ele însele, nu atingem decât fenomenele. A deduce regulile de drept prin natura omului şi a lucrurilor ar presupune că noi cunoaştem această natură şi locul omului în univers. Dar acest lucru este imposibil. Astfel, ideile lui Kant au justificat critic pozitivismul filosofic.

În timp ce Franţa era dominată de exegeză, Germania se dedica „Şcolii istorice”. Aceasta era o reacţie la codificările particulare începute în Prusia şi Austria după exemplul francez. Potrivit Şcolii istorice, dreptul nu e opera raţiunii, aşa cum a crezut în mod facil „Şcoala dreptului natural şi al ginţilor” în secolele XVII, XVIII, ci e produsul spontan şi mai degrabă inconştient, al spiritului popular (Volksgeists). Sub influenţa climatului pozitivist studiile istorice întreprinse în secolul XIX demonstrează variaţiunile şi divergenţele sistemelor juridice în timp şi spaţiu. Codificarea e contraindicată deoarece ea paralizează evoluţia dreptului, cu atât mai mult nu se pune problema de a găsi pe cale deductivă un drept natural valabil pentru toate timpurile şi în toate locurile. Singurul obiect posibil al ştiinţei dreptului este studiul sistemelor aşa cum se prezintă ele în evoluţia lor.

Şcoala sociologică îşi aduce concursul acestei orientări la sfârşitul secolului XIX. „Faptul social îşi are explicaţia în societate şi trebuie studiat ca un lucru” prin metoda observaţiei. Dreptul este în primul rând un fapt social, ca şi celelalte, el trebuie studiat prin observarea vieţii sociale; ori această observaţie, mai ales cea etnologică arată că societăţile sunt profund diferenţiate. Trebuie să studiem sistemele juridice pozitive şi nu să construim a priori un drept cu valoare universală.

La sfârşitul secolului XIX, îmbătrânirea codurilor în Franţa, în faţa consecinţelor economice şi sociale ale revoluţiei industriale a pus sub semnul întrebării virtuţile Şcolii exegetice. Noutatea problemelor ce începuseră să apară în domeniul responsabilităţii civile, al relaţiilor de cutumă, al transporturilor şi asigurărilor, raritatea şi insuficienţa textelor legale îi obligau pe jurişti să reducă în chestiune metoda lor, mărginită de mult timp, la analiza gramaticală a legilor.

Chiar şi în ţările ce aparţin sistemului „Common Law”, lipsite de o codificare generală, rapiditatea cu care evolua societatea depăşea posibilităţile de adaptare ale dreptului jurisprudenţial, frânate de forţa obligatorie a precedentului.