Infracțiunea de spălare a banilor

I.Considerații introductive

Libera circulație a persoanelor și existența unor mijloace rapide de comunicare la distanță au un preț social substanțial-creșterea infracționalității transfrontaliere, în special și a fenomenului infracțional, în general. Una dintre formele cele mai diabolice ale criminalității contemporane din țara noastră și din alte state europene sau de pe alte continente este infracțiunea de spălare de bani.

Expresia „spălare de bani”, folosită pentru a desemna convertirea banilor negri, murdari în bani „curaţi” este asociată iniţiativei celebrilor gangsteri americani, Al Capone și Bugsy Moran, de a înfiinţa, la Chicago, celebrul lanţ de spălătorii chimice utilizate ca paravan pentru disimularea unor câştiguri ilicite. Probabil că tocmai de la aceste activități a rămas și denumirea de ,,money laudering”(spălarea banilor) care în timp a căpătat și o consacrare juridică.

Însă, fenomenul de spălare a banilor apare cu mult înainte, în vechime fiind intim legat de obişnuinţa ascunderii averilor pentru a evita impozitele excesive sau

confiscarea abuzivă a bunurilor de către autorităţi. În China, cu 2000 de ani înainte de Hristos, comercianţii îşi ascundeau averile de teamă ca dictatorii, printr-un act abuziv, să nu dispună confiscarea lor. În Grecia antică, conducătorii cetăţii Atenei au impus o taxă de 20% asupra importurilor şi exporturilor efectuate pe o anumită rută; acest fapt i-a determinat pe comercianţii greci şi fenicieni să facă un ocol de 20 mile pentru a evita plata acestor impozite.

La nivel mondial, problema spălării banilor a fost abordată, în mod organizat,în conținutul Convenției Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope,care a fost adoptată la data de 20 decembrie 1988, la Viena,în contextul sensibilizării comunității internaționale pentru combaterea traficului de droguri. La nivel european, conceptul de spălare a banilor a fost consacrat în Directiva 91/308/CEE din anul 1991 a Consiliului Europei. Un rol important pe plan european îl are Convenția Consiliului Europei privind spălarea, depistarea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii ( Strasbourg, 1990).

În România, infracțiunea de spălare de bani nu are o istorie normativă prea bogată, prima reglementare a faptei având loc prin Legea nr. 21/1999, abrogată prin Legea nr. 656/2002, actualmente în vigoare.

În prezent, albirea bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni este o practică foarte dăunătoare pentru orice stat,dar mai ales pentru o țară aflată în tranziție către economia de piață consolidată precum România. Tocmai din această cauză, prevenirea și combaterea spălării banilor reprezintă o prioritate a oricărei legislații, deoarece prin intermediul acestei infracțiuni se produce „combustibilul” necesar pentru existența criminalității organizate.

Crima organizată implicată în fapte de spălare a bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni este structurată, de cele mai multe ori, după regulile mafiote și, pe lângă persoanele care alcătuiesc pluralitatea constituită de infractori, ea mai beneficiază de resurse materiale și relații foarte importante.

Pentru existența infracțiunii de spălare de bani, este necesară existența unei infracțiuni premise, astfel că banii și celelalte bunuri ce formează obiectul spălării de bani provin din comiterea celor mai diverse infracțiuni, precum: traficul de droguri, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, falsificarea de monede sau alte valori, traficul de persoane, proxenetismul, contrabada, șantajul, lipsirea de libertate în mod ilegal, bancruta frauduloasă, înșelăciunea în domeniul bancar etc.

II.Conținut legal și noțiune

Legea 656/2002 definește spălarea de bani ca fiind:

Art. 29 (1)

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;

b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;

c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

(2) Tentativa se pedepseşte.

(3) Dacă fapta a fost săvârşită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii, instanţa aplică, după caz, una sau

mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute la art. 136 alin. (3) lit. a)-c) din Codul penal.

(4) Cunoaşterea provenienţei bunurilor sau scopul urmărit poate fi dedusă/dedus din circumstanţele faptice obiective.

(5) Dispoziţiile alin. (1)-(4) se aplică indiferent dacă infracţiunea din care provine bunul a fost comisă pe teritoriul României sau în străinătate.

Se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Art. 30

Persoana care a comis infracţiunea prevăzută la art. 29, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Art. 31

(1) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 25 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.