Infracțiunea de Ucidere din Culpă

Capitolul I

Scurt istoric şi cadru juridic

În sistemul nostru de drept, persoana omului ocupă primul loc în ierarhia valorilor. În primul articol al Constituţiei se prevede că în România, ca stat de drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Constituţia prevede, de asemenea, că “ dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate” (art. 22 alin. 1) şi că “Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”(art. 23 alin. 1). În art. 26 al Legii fundamentale se prevede, în alin. 1, că “Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată”, iar în alin 2 că “Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În art. 27 alin. 1 al Constituţiei se prevede că “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”, iar în art. 28 se prevede că “secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

Garantarea tuturor acestor drepturi şi libertăţi ale persoanei are loc, juridic, prin mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracţiuni şi sancţionarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menţionate. Legiuitorul Codului Penal a înscris în articolul 1, printre valorile de maximă importanţă, a căror apărare constituie scopul legii penale, “persoana, drepturile şi libertăţile acesteia”, subliniind şi în acest fel, caracterul de valoare supremă a persoanei.

Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate; transmise din generaţie în generaţie, aceste valori au asigurat şi asigură progresul continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile primare, să acţioneze conştient şi să se comporte pe baza unor principii fundamentale de viaţă care ţin seama de ceea ce este bun, adevărat şi drept în relaţiile sociale.

De asemenea, numai el este capabil să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze critic comportarea, să se lase influenţat de regulile de conduită din societate. Spre deosebire de toate celelalte fiinţe, omul este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile primare şi să ridice la înălţimea unor principii fundamentale de viaţă tot ceea ce este bun, adevărat şi drept. Aşa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce priveşte însăşi existenţa sa fizică şi atributele fundamentale ale personalităţii lui, cât şi în ceea ce priveşte toate celelalte drepturi, libertăţi şi interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această ocrotire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere fiinţei, drepturilor şi intereselor legitime ale omului.

Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase şi variate. Făcând distincţie între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenţa fizică şi la principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii umane, pe de o parte, şi faptele îndreptate împotriva altor drepturi şi interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracţiuni, sub denumirea “Infracţiuni contra persoanei”. Aceste infracţiuni constituie conţinutul celui de-al doilea titlu din partea specială a Codului Penal. Faptele îndreptate împotriva altor drepturi şi interese ale persoanei au fost incluse în alte categorii de infracţiuni ( de exemplu, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor a fost inclus în categoria infracţiunilor de serviciu”).

Este firesc, de aceea, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieţii omului.

Capitolul II

Infracţiunea de ucidere din culpă în actualul Codul penal şi în Codul penal adoptat

Secţiunea 1. Prezentarea noţiunii de ucidere din culpă

Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecărui om impune ocrotirea penală a vieţii şi împotriva faptelor săvârşite din culpă. Aceste fapte, deşi sunt mai puţin grave decât cele săvârşite cu intenţie, produc totuşi, în esenţă, acelaşi rezultat, şi anume moartea unei persoane. De aceea, legiuitorul român, a incriminat întotdeauna, în afara omorului şi uciderea din culpă.

Această infracţiune incriminată prin art.178 Cod penal, constă în uciderea unei persoane din culpă. Fapta este mai gravă: când s-a comis de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate; când s-a săvârşit din culpă de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate; când s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane.

Raţiunea incriminării rezidă în necesitatea de a ocroti viaţa omului, împotriva acelora, care nu manifestă prevederea şi prudenţa necesară, corespunzătoare, în special, în desfăşurarea activităţilor care pot provoca moartea unui om.

Deşi pericolul social al faptei de ucidere din culpă este evident mai redus decât acela al faptei de omucidere intenţionată, legea incriminează asemenea fapte, pentru că ele constituie o gravă ameninţare pentru viaţa oamenilor şi pentru că există necesitatea de a se acţiona prin constrângere penală asupra conştiintei oamenilor, determinând formarea unei atitudini de grijă şi maximă atenţie faţă de viaţa celor din jur. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât progresul tehnic este însoţit de o creştere a factorilor de ameninţare pentru viaţa oamenilor, ceea ce obligă la o atenţie sporită din partea tuturor.