Infracțiuni contra Patrimoniului

Introducere - Caracterizarea generală a

infracţiunilor contra patrimoniului

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un

obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă

importantă a vieţii de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde

atât satisfacerea cerinţelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual,

precum şi micro sau macro-social.

Legislaţia penală română, în contextul legislaţiilor penale moderne ale Europei, a

plasat, în decursul timpului, printre cele mai de seamă reglementări juridico-penale

infracţiunile contra proprietăţii (Codul Cuza) sau contra patrimoniului (Codul Carol

al II-lea). In Codul penal român, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 şi cu publicările ulte-

rioare până la nivelul Legii nr. 140/1996, aceste infracţiuni au fost comasate într-un

titlu unic: „Infracţiuni contra patrimoniului", după ce anterior subzistaseră două

titluri distincte (infracţiuni contra avutului personal sau particular şi infracţiuni contra

avutului obştesc).

In Noul Cod penal, normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost sistematizate în patru capitole, ţinând seama de situaţiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entităţi patrimoniale, cât şi de caracterul sau natura acţiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situaţii de fapt. De altfel această sistematizare nu repre¬zintă o premieră pentru legislaţia penală română, ci o revenire la tradiţie respectiv la Codul penal de la 1864.

Solutia clasificării infracţiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată şi în codurile penale ale unor ţări membre ale Uniunii Europene adoptate mai recent, cum este cazul Codului penal francez (Cartea a IlI-a - crime şi delicte Contra bunurilor - cuprinde două titluri, fiecare structurate pe 4 capitole) sau al Codului penal spaniol (Titlul XIII - infracţiuni contra patrimoniului şi ordinii socio-eeonomice - cuprinde nu mai puţin de 14 capitole), dar şi al codurilor mai vechi (spre exemplu Codul penal italian, Codul penal german etc.).

Patrimoniul, ca valoare socială, este ocrotit prin normele de incriminare cuprinse în Titlul II din proiect, deopotrivă, indiferent de titular.

Aşa cum s-a arătat deja în consideraţiile generale, pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului în Noul Cod penal sunt mult mai reduse decât în Codul penal în vigoare, reducere ce a avut în vedere:

a) pedepsele aplicate în concret de instanţe pentru această categorie de infracţiuni;

b) necesitatea corelării cu dispoziţiile din Partea generală referitoare la meca-nismele de sancţionare a pluralităţii de infracţiuni, dar şi la limitele de pedeapsă pre¬văzute pentru aplicarea modalităţilor alternative de individualizare a executării sanc¬ţiunilor;

c) necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei fireşti a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală;

d) necesitatea revenirii la tradiţia Codurilor penale anterioare (Codul penal de la 1864, cel din 1936 şi Codul penal în vigoare în forma avută la adoptarea sa în 1968).

Dacă materia dreptului civil patrimoniul presupune totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare economică. în sensul că pot fi evaluate în bani sau, cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane, în domeniul dreptului penal, noţiunea de patrimoniu are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunurile privite nu ca o universalitate, ci în individualitatea lor, susceptibile de a fi apropriate de făptuitor prin mijloace fraudu¬loase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos etc.

In accepţiunea legii penale, patrimoniul şi drepturile legate de acesta sunt apărate doar în măsura în care acestea sunt păstrate în starea în care se aflau până în momen¬tul activităţii ilicite a făptuitorului. Ulterior executării actului infracţional, valori¬ficarea drepturilor patrimoniale privitoare la acel bun nu mai este posibilă, decât doar în măsura soluţionării penale a acelei cauze, inclusiv prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal.