Infracțiunile contra proprietății în dreptul medieval românesc - furtul, talhăria, încălcarea hotarelor, punerea pe foc

Notiuni introductive

Evul mediu românesc a cunoscut în devenirea sa istorică următoarele subperioade:

- Perioada obştei săteşti şi a normelor sale de conduită, cunoscută şi ca o perioadă de tranziţie spre epoca medie, în intervalul 274 e.n. – sec.VIII e.n.;

- Perioada feudalismului timpuriu, începând cu epoca „ţărilor” şi a „Legii Țării” (sec IX), al cărui final îl constituie formarea statelor feudale de sine stătătoare (1330 - Ţara Româneasca şi 1364 - Moldova);

- Feudalismul dezvoltat, incluzând perioada statelor feudale româneşti şi a dreptului între sec. XIV şi anul 1821.

Dintre drepturile reale, în baza cărora titularii îşi exercită atributele în mod direct asupra lucrurilor la care se referă, fără a avea nevoie de concursul altor persoane, cel mai complex şi mai complet, este dreptul de proprietate

Oprindu-ne asupra dreptului de proprietate, putem observa că dreptul de proprietate feudală prezintă doua forme principale: proprietatea nobiliară, stăpânită de nobili, laici sau bisericeşti şi cea ţărănească care, în cazul ţăranilor liberi, are ca obiect pământul moştenit şi inventarul agricol, iar în cel al iobagilor, mijloacele de producţie şi de consum, căci asupra lotului funciar pe care-l lucrează, aceştia n-au decât drept de folosinţa

La origini, o mare parte din boierime a avut în arborele genealogic moşeni şi răzeşi, adică urmaşi ai unui moş primar, care făcuse cândva luminiş în pădure, sau desţelenise pământul, şi a cărui proprietate prin succesiunea generaţiilor a devenit proprietate devălmaşă. A ieşit din devălăşie cine a putut, prin muncă, inteligenţă şi stăruinţă. Cei ieşiţi din devălmăşie, prin prosperitate, în mod direct, sau prin succesiunea generaţiilor, au devenit proprietari boiereşti. O altă parte a boierimii s-a născut prin bunăvoinţa domnească. Liberalităţile domneşti au fost rare, dar de multe ori substanţiale.

Aşadar, proprietatea boierească s-a format prin moştenire şi danie. Proprietatea moştenită s-a numit ocină, baştina sau dedină, în Ţara Românească, şi allodium în Transilvania.

Dreptul de proprietate în Evul Mediu

Ceea ce caracterizează vechiul drept de proprietate în ţările române este nu numai reminiscenţa unei posesiuni în comun dar , mai cu seamă, sensul unei solidarităţi rurale, derivând din descendenţa comună a tuturor locuitorilor satului din unul sau mai mulţi bătrâni, care au desţelenit sau despădurit locul pentru a-l face bun de arat. Aceasta se chema curatură sau runc. Autorii acestei munci se chemau moşi, bătrâni. În documente se spune că un pământ „merge pe doi bătrâni”. Documentele arată că la moştenire fiecare lua din pământ, atât cât putea munci, atât cât reclamau nevoile fiecărei familii. Dincolo de familii, toţi locuitorii, în afara celor intruşi şi chiar cei adoptaţi prin căsătorie , erau socotiţi „fraţi de moşie”

În societatea feudală, cel mai important obiect al dreptului de proprietate a fost pământul, care, conform dreptului medieval din întreaga Europa, inclusiv conform dispoziţiilor Legii ţării, care consacra proprietatea divizată asupra pământului. Întregul teritoriu al statului se afla în proprietatea domnului în virtutea lui dominium eminens. Pe de altă parte nobilii, clerul, ţăranii liberi, precum şi ţăranii aserviţi exercitau o proprietate subordonată, denumită dominium utile. Acest sistem al proprietăţii divizate îşi are originea în organizarea proprietăţii din provinciile romane.