Înfrățirea de Moșie și Jurătorii în Țara Românească

Motivul ce ne-a determinat să abordăm această temă este faptul că prin cercetarea instituţiei jurătorilor şi a infrăţirii de moşie punem în lumină două instituţii originale ale Ţării Româneşti din secolele XIV-XVIII. Astfel sunt prezentate în această lucrare originile, continuitatea, structura proprie şi funcţionarea acestor instituţii pe teritoriul ţării noastre infirmând tezele istoriogafiei mai vechi, care se referă la împrumuturi străine în această privinţă. Avându-şi rădăcini în străvechi tradiţii juridice ale populaţiei autohtone din care s-a format poporul român, aceste două instituţii au avut mai târziu forme propri, dovedind capacitatea poporului nostru de a-şi forma instituţii conform necesităţilor sale sociale, precum şi evoluţiei sale istorice.

Această lucrare se bazează pe cercetarea unor documente interne – “Documente privind relaţiile agrare în secolul al XVIII-lea”, ”Documente privind istoria României în secolul al XVI-lea”,- prin care am încercat să arătăm trăsăturile esenţiale ale acestor instituţii indicând bazele şi funcţiile sociale ale lor. De mare ajutor au fost şi alte lucrări, cum ar fi “Istoria dreptulu românesc” sau lucrarea lui P. P. Panaitescu “Obştea ţărănească din Ţara Româneasca şi Moldova”, cea a lui Ştefan Berechet “Judecata la români în secolul al XVIII-lea”, în care aflăm conţinutul social şi juridic al celor două instituţii. Aceste instituţii au avut funcţii complexe şi contradictorii, fiind utilizate atât de către ţărani pentru apărarea bunurilor şi libertăţii lor sociale, cât şi de către feudali pentru aservirea ţăranilor. Având în societatea gentilică din Dacia forma „frăţiei de sânge” şi fiind utilizată pentru apărarea reciprocă a înfrăţirilor în lupta lor comună împotriva asupritorilor, instituţia înfrăţirii s-a dezvoltat sub forme noi în Ţara Românească, fiind un procedeu juridic utilizat de familiile şi obştile ţărăneşti pentru a preveni infiltrarea străinilor în moşia părintească şi în comunitatea sătească. De asemanea, feudalii i-au determinat pe ţăranii săraci să se înfrăţeasca şi au folosit înfrăţia de moşie ca metodă pentru legalizarea acaparării pământurilor ţărăneşti.

În ceea ce priveşte instituţia jurătorilor, avem în vedere în primul rând originile gentilice ale acestei instituţii atestate şi în Dacia. Apoi vom cerceta feudalizarea instituţiei în Ţara Românească relevând sensul istoric al jurământului colectiv ca baza socială a justiţiei. Sunt bine evidenţiate categoriile de jurători şi subordonarea lor faţă de autoritatea domnească. Ţăranii au folosit cel mai mult proba cu jurători, încrederea lor în efectul jurământului fiind de neclintit, deşi jurătorii, selectaţi din rândul oamenilor înstăriţi sau dintre boieri, s-au arătat a fi alături de feudalii laici şi ecleziastici. Însă în secolul al XVIII-lea folosirea jurătorilor s-a restrâns, iar mai apoi instituţia a dispărut pe măsură ce s-a dezvoltat aparatul de stat cuprinzând instanţele de judecata, precum şi legile scrise ca mijloc de probă, în perioada de modernizare a justiţiei conform concepţiilor moderne. Totodată lucrarea cuprinde şi aspecte sociale ale celor două instituţii, din care amintim terminologia documentară a înfrăţirii de moşie şi a jurătorilor, practicate de înfrăţire, procedura frăţiei de moşie, aducerea jurătorilor la procese, procesele judecate de către dregătorii domneşti.

Înfrăţirea de moşie a fost utilizată de numeroase popoare, sub diferite forme, atât în antichitate, cât şi în evul mediu. Anumite practici de înfrăţire au dăinuit la unele popoare chiar şi în epoca modernă şi în Ţările Române. În Ţara Făgăraşului forme specifice de înfrăţire s-au păstrat până la mijlocul secolului XX, dispărând definitiv odată cu cooperativizarea agriculturii. Atât istoria universală, cât şi folclorul oferă dovezi cu privire la generalitatea practicilor de înfrăţire. Pretutindeni oamenii au făcut, în diferite chipuri, legăminte de solidaritate în vederea apărării şi acţiunilor lor comune. Practicile de înfrăţire îşi au originea directă în necesităţile sociale şi se caracterizează istoriceşte prin trăsături determinate de aceste necesităţi. Caracterul religios al acestor practici a fost unul dintre aspectele proprii ale instituţiilor antice şi medievale.