Instigarea

Participatia penala se prezinta sub mai multe forme, in raport cu natura contributiei pe care diferiti participanti o au la savarsirea faptei. Aceste moduri corespund, asadar, diferitelor moduri de cooperare la savarsirea infractiunii. Formele participatiei au caracter absorbant, in sensul ca cele mai grave, cum sunt cele de coautorat, le absorb pe cele mai putin grave (cele de instigare si complicitate). Deci, participarea unei persoane la savarsirea aceleiasi infractiuni nu poate fi considerata si autorat si instigare, ci numai coautorat, datorita unitatii infractiunii, chiar daca coautorul a determinat mai intai la savarsirea infractiunii dupa ce a participat cu acte de executare la comiterea ei. Desigur, acelasi faptuitor nu poate fi coautor si complice sau instigator si complice la aceeasi infractiune, fiindca primul act il absoarbe pe ultimul. La stabilirea pedepsei de catre instanta se ca avea insa in vedere aceasta imprejurare a participarii cu acte multiple, susceptibile de a fi calificate in mod diferit.

Ca forma a participatiei penale instigarea consta in fapta unei persoane care, cu intentie, determinaa, prin orice mijloace o alta persoana sa savarseasca o fata prevazuta de legea penala (art. 25 Cod penal).

Instigarea presupune, in mod firesc, prezenta a doua persoane: una a instigatorului care desfasoara activitatea de instigare si alta, a instigatului fata de care se desfasoara aceasta activitate.

Instigarea prezinta in principal un aspect psihic (moral), ea creeaza, face sa se nasca in mintea altuia, hotararea de a savarsi fapta prevazuta de legea penala, realizand in acest fel cauzalitatea psihica care precede si insoteste apoi cauzalitatea fizica, adica efectuarea actelor de executare prin care se savarseste fapta.

Datorita acestui continut psihic al instigarii, instigatorii au fost si mai sunt inca denumiti “autori morali”, contributia lor constand in generarea si realizarea laturii subiective din continutul faptei prevazute de legea penala. De aici nu trebuie sa se traga concluzia ca contributia instigatorului ar fi numai de ordin imaterial: instigatorul desfasoara si el o activitate fizica, efectueaza acte (ia contact cu cel instigat, il convinge, ii procura informatii etc.) care constituie, in esenta, adevarate acte de pregatire in vederea savarsirii infractiunii; fara aceste acte materiale contributia instigatorului nu s-ar putea exterioriza si ar ramane ineficienta.

Pentru existenta instigarii se cer, insa, indeplinite anumite conditii.

1. Existenta legaturii subiective intre instigator si instigat. Aceasta legatura se realizeaza cand primul concepe comiterea unei infractiuni si hotaraste sa determine o alta persoana sa o savarseasca. Deci se instiga cu intentie. Daca se instiga la o infractiune din al carei continut face parte un anumit mobil sau scop, instigatorul, precum si autorul, trebuie sa cunoasca si sa actioneze datorita aceluiasi mobil si sa urmareasca scopul respectiv.

2. Sa existe o activitate de instigare care sa constea in indemn, iar aceasta sa aiba ca rezultat determinarea. Este deci o exteriorizare a intentiei instigatorului, manifestata prin indemn, incitare si insasi determinarea, adica insusirea ideii de catre instigat, manifestata prin aceea ca hotaraste sa comita infractiunea la care a fost indemnat, imprejurare ce reiese din aceea ca trece la executarea ei.

Indemnul este o imbiere la o actiune (inactiune) infractionala. Daca acesta nu este urmat de determinare, fiindca hotararea era deja luata de catre instigat, dar acesta mai avea unele ezitari cu privire la punerea in executare, indemnul poate constitui doar complicitate intelectuala, fiindca a contribuit la intarirea hotararii infractionale.

Mijloacele folosite pentru determinare pot fi verbale sau scrise, directe sau indirecte, explicite sau ascunse si sa constea in argumente logice, promisiuni de daruri, bani sau orice alte foloase, rugaminti sau amenintari. Se poate, de asemenea, recurge la desteptarea unor sentimente de lacomie, gelozie, razbunare etc.

3. Actiunea de determinare sa fie anterioara inceperii executarii actiunii sau inactiunii si sa se refere la o anumita infractiune care sa fie savarsita intr-un anumit timp. Intre activitatea de instigare si luarea hotararii de catre instigat trebuie sa existe un raport de cauzalitate.

In principiu, orice persoana poate fi instigata, insa la infractiunile cu subiect pasiv special instigatul trebuie sa aiba calitatea ceruta de continutul legal al infractiunii in momentul comiterii actiunii (inactiunii) la care a fost determinat sa o comita. Nu se considera instigare in sensul art. 25 Cod penal indemnul unei persoane aflate in legitima aparare, adresat alteia ca sa-l loveasca de agresor si acesta loveste, daca sunt intrunite conditiile atacului si ale apararii, deoarece fapta autorului nu constituie infractiune, fiind comisa in stare de legitima aparare.