Instituția Apelului

1.1. Noţiunea de apel şi importanţa sa

Apelul poate fi definit ca o cale ordinară de atac, comună, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare, prin care, partea care justifică un interes poate solicita unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Este reglementat în art.282-298 din Codul de procedură civilă.

În doctrină, specialiştii consideră că existenţa apelului sau a unei căi de atac similare, este esenţială în actul de justiţie, întrucât, în activitatea de judecată pot apărea erori de interpretare sau de aplicare corectă a legii.

Astfel, apelul conferă părţilor posibilitatea de a invoca controlul judiciar asupra unei sentinţe afectate de o greşeală de judecată. Cauza va ajunge în faţa unei instanţe superioare care o va examina din nou pentru a pronunţa o soluţie care să corespundă cu adevărul şi care să fie conformă cu norma juridică.

Chiar dacă cauza este soluţionată de o instanţă superioară care va oferi garanţii pentru pronunţarea unei soluţii juste, uneori şi această instanţă poate cădea într-o eroare: “Dar apelul reprezintă şi trebuie să reprezinte un remediu pentru corectarea greşelilor de judecată. Fără existenţa unei căi de atac de reformare şi cu caracter devolutiv, o justiţie democratică este de neconceput.”

Argumentaţia ar fi aceea că pe de o parte, pentru corectarea greşelilor care s-ar strecura în apel, legea reglementează calea recursului, iar în anumite condiţii se pot exercita şi celelalte căi extraordinare de atac.

Inexistenţa unei căi ordinare de atac care să permită exercitarea unui control judiciar complet ar face să treacă unele hotărâri judecate, însă judecate greşit, lucru care nu ar putea fi admis.

Dintr-un alt punct de vedere, judecata în apel oferă mai mari posibilități de evitare a erorilor judiciare, întrucât pe această cale se face o reevaluare completă a cauzei, în fapt şi în drept, în faţa unei instanţe superior compusă din mai mulţi magistraţi care au o experienţa mai vastă şi care sunt atent selecţionaţi.

Un lucru esenţial în ceea ce priveşte apelul ca şi o cale de atac, este acelă că are rolul de a pune în valoare principiul dublului grad de jurisdicţie. Conform acestui principiu, orice litigiu care a trecut printr-o primă judecată, poate trece în faţa unei instanţe superioare spre a fi rejudecat într-o nouă etapă procesuală care este continuarea aceluiaşi proces.

Apelul constituie calea de atac cea mai frecvent folosită, iar legea o pune la dispoziţia parţilor şi a Ministerului Public în mod necondiţionat.

Există însă şi situaţii în care dreptul la apel este suprimat. Autorii justifică suprimarea dreptului la apel prin două raţiuni importante: caracterul redus al interesului litigios şi necesitatea „de a câştiga timp”, adică de a soluţiona cât mai rapid procesul.

1.2. Obiectul apelului

Potrivit Codului de procedură civilă, obiectul apelului îl constituie hotărârile date în primă instanţa de judecătorii şi tribunale, dacă prin lege nu se prevede altfel. Rezultă astfel, că pot fi atacate cu apel toate hotărârile date de judecătorii şi tribunale în primă instanţa, indiferent dacă s-au pronunţat sau nu în fond.

Coroborând dispoziţiile art. 282 alin. (1) cu cele ale art. 299 din Codul de procedură civilă, reiese că există şi hotărâri date fără drept de apel: „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţa în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100 de mii de lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii şi în alte cazuri prevăzute de lege.