Instituția O.N.U.

1.INTRODUCERE

Menținerea păcii și securității internaționale constituie una dintre provocările majore ale umanității în epoca contemporană. Experiențele dramatice prin care a trecut omenirea în decursul secolului XX - cele două războaie mondiale, genociduri, Războiul Rece ș.a. - , cât și progresul spectaculos în domeniul tehnologiei militare și, mai ales, existența armelor chimice, biologice și nucleare, au demonstrat imperativul soluționării conflictelor și diferendelor exclusiv pe cale pașnică. Eșecul Ligii Națiunilor și implicit a sistemului de securitate colectivă, care au avut drept efect declanșarea celui mai sângeros război din istorie, au pus problema apariției unei organizații mai eficiente și capabile să mențină pacea mondială. După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, acest rol avea să-i revină Organizației Națiunilor Unite (ONU), care este cea mai importantă organizație internațională din lume și unica organizație de securitate ce acționează la nivel global.

Constituirea ONU a însemnat conform lui John Keegan instaurarea unei noi ordini internaționale, istoricul englez consemnând următoarele: De patru ori în epoca modernă s-a întâmplat ca oamenii să pună lumea la cale - la Pacea de la Westfalia în 1648 după Războiul de treizeci de ani, la Congresul de la Viena în 1815 după războaiele lui Napoleon, la Paris în 1919 după Primul Război Mondial și în San Francisco în 1945, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Prin prezentul referat, mi-am propus ca scop să determin rolul și evoluția ONU la nivel global, atât în perioada postbelică, cât și la etapa actuală. Pentru atingerea acestui rezultat voi realiza următoarele obiective:

- Identificarea contextului de constiuire a ONU și prezentareastructurii Organizației;

- Analiza evoluției ONU în perioada postbelică și la etapa actuală.

- Estimarea gradului de eficiență al ONU în raport cu Liga Națiunilor.

2. CONSTITUIREA ȘI STRUCTURA O.N.U.

2.1. Originea și constituirea ONU

Bazele Organizației Națiunilor Unite au fost puse încă în primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Primul pas în acest sens a fost semnarea Cartei Atlanticului de către F. D. Roosevelt, președintele SUA și W. Churchill, prim-ministrul Marii Britanii, la 12 august 1941, la Washington. Carta Atlanticului a marcat momentul înființării Coaliției antihitleriste, scopul căreia era nimicirea tiraniei fasciste, apoiinstaurarea păcii și securității și efectuarea măsurilor pentru curmarea agresiunii. Acest eveniment a făcut posibil următorul pas și anume semnarea de către 26 de state a Declarației Națiunilor Unite la 1 ianuarie 1942, fapt ce a însemnat extinderea Coaliției antihitleriste, numită în virtutea Declarației și Coaliția Națiunilor Unite. Alianța militară ce s-a creat a constituit fundamentul viitoarei organizații internaționale ce avea să înlocuiască Liga Națiunilor (desființată oficial la 20 aprilie 1946).

Crearea unei organizații internaționale, capabile să prevină o nouă conflagrație mondială și să asigure pacea și securitatea generală, a constituit o preocupare majoră a liderilor Marilor Puteri ale Coaliției Națiunilor Unite- F.D. Roosevelt, președintele SUA, W. Churchill, prim-ministrul Marii Britanii și I. Stalin, conducătorul URSS. Totuși, cel mai mare interes a manifestat Roosevelt, care a și înaintat ideea privind constituirea unei asemenea organizații și a identificat cauzele eșecului Ligii Națiunilor. Conform punctului de vedere al diplomației americane, insuccesul Ligii Națiunilor s-a datorat modului diferit de percepere a securității internaționale de către state și a intereselor lor în această privință, ceea ce a condus la adoptarea unor atitudini diferite în cazul unor acte de agresiune ce au culminat cu declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. De asemenea, s-a ținut cont că o parte din responsabilitatea eșecului Ligii o poartă înseși SUA, care nu aderaseră la Ligă, în pofida faptului că inițiativa de constituire a organizației a aparținut lui Woodrow Wilson.

La sfârsitul celei de-a doua conflagrații mondiale, fiind cel mai puternic stat al lumii, SUA nu ascundeau faptul că urma să-și asigure atribuțiile de leadership în relațiile internaționale. Astfel, de data aceasta,Statele Unite ale Americii au decis să rămână angajate în procesele de garantare a păcii și de statornicire a acesteia printr-o instituție care se dorea mai puternică și mai eficientă decât Liga Națiunilor. Noua organizație internațională urma să se întemeieze pe o împărțire a sferelor de influență între Marile Puteri și nu pe un echilibru de forțe între ele. Președintele Roosevelt a încercat să completeze ideea inițială a securității colective, cu viziunea sa privind cei 4 polițisti, prin care Statelor Unite ale Americii, Uniunii Sovietice, Marii Britanii și Chinei le revenea rolul principal în preîntâmpinarea și respingerea politicii agresive. Acestea urmau să participe la menținerea păcii ca polițisti mondiali, cu trupe proprii, în timp ce celelalte state, supravegheate de o Comisie neutră, urmau să se dezarmeze. Acest lucru nu s-a întâmplat ca urmare a intervenției statelor membre ale Coaliției Națiunilor Unite în proiectul de statut al ONU, în cadrul Conferinței de la San Francisco din aprilie-iunie 1945. Totuși, nereușita conceptului celor 4 polițisti mondiali nu a însemnat și pierderea statutului privilegiat al Marilor Puteri, cu care țările mici și mijlocii au trebuit să se resemneze.

ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta a fost ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și majoritatea statelor semnatare. Către această data, celor 50 de state semnatare ale Cartei a reușit să li se alăture Polonia, aceasta devenind cel de-al 51-lea stat membru original al Organizației Națiunilor Unite.

Carta ONU constituie un document complex de o importanță excepțională în relațiile internaționale, simbolizează înființarea Organizației și consfințește scopurile și principiileei directoare. Carta este constituită dintr-un preambul și o serie de 111 articole, grupate în 19 capitole. Preambulul documentului exprimă cel mai bine misiunea Organizației, stipulând hotărârea fermă a popoarelor Națiunilor Unite de a izbăvi generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus; și reafirmândcredința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a femeilor și a bărbaților, precum și a națiunilor mari și mici. Astfel, ONU s-a angajat să asigure pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional, asumându-și rolul de centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune,în conformitate cu principiile: egalității suverane a tuturor membrilor ei; îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor asumate; reglementării tuturor diferendelor internaționale prin mijloace pașnice; nefolosirii forței și a amenințării cu forța în relațiile internaționale; neamestecului în treburile care sunt esențialmente de competența națională a unui stat.