Instituția ombudsmanului

Cuvantul “ombudsman” este de origine suedeza şi poate fi tradus în limba română prin agent, delegat, împuternicit, procuror parlamentar, garant parlamentar al drepturilor cetăţeneşti, cu alte cuvinte o persoană autorizată să acţioneze în numele si serviciul cuiva în măsura în care persoanei respective i-au fost încălcate drepturile conferite de Constitutie.

Institutia Ombusmanului datează în mod oficial din 1809 şi a luat fiinţă în Suedia, însă în această ţară funcţiona deja un sistem instituit încă din 1766 prin care, un împuternicit al Parlamentului era însărcinat cu cercetarea si soluţionarea plângerilor persoanelor vătămate în drepturile lor prin abuzuri ale administraţiei regale.

Rolul ombusdmanului la acea perioada era acela de a promova aplicarea uniforma a legilor, de a semnala neregularitatile legislative având totodata şi posibilitatea de a îşi îndeplini atributiile prin efectuarea de inspecţii şi prin primirea de plângeri.

Ombudsmanul poate fi definit ca autoritatea delegată de Parlament, faţă de care este răspunzător, care beneficiează prin Constituţie sau printr-o lege specială dreptul de a soluţiona plângerile ce îi sunt adresate de către cetăţenii care pretind că organele executive le-au încalcat sau nesocotit drepturile recunoscute la nivel constituţional.

După primul război mondial, în multe ţări de pe aproape toate continentele s-au pus bazele instituţiei ombudsmanului, atât la nivel naţional şi regional, cit şi la nivel local, conform modelului suedez; aceste ţări nu copiaza însă modelul, ci, dimpotrivă, îl modifică în funcţie de ordinea lor juridică.

Nu putem afirma că există un model standard al instituţiei ombudsmanului deoarece fiecare ţară îşi implementează propriile mecanisme luând în calcul tradţiile, modul de desfăşurare a procesului de democratizare, de reforma ce are loc în acea tara etc.

Trepat această instituţie începe să se extinda şi în alte state din Europa, astfel în Finlanda instituţia ombudsmanului s-a instaurat în 1919, în Norvegia în 1952, în Danemarca în 1953, iar în următoarele secole ideea de avocat al poporului o cunoscut o expansiune geografica la nivel mondial. Ultimele state care au îmbrăţişat aceasta instituţie sunt fostele state socialiste din Europa, astfel Polonia a introdus Instituţia Ombudsmanului încă din 1987, Ungaria în 1993, iar Romania în 1997, însa mentionarea acestei instituţii s-a făcut pentru prima data în Constituţia intrată în vigoare în 1991.

In ciuda faptului că s-a răspandit cu rapiditate pe o mare suprafaţă teritorială,în state din toate continentele cu sisteme juridice diverse, Institutia Ombudsmanului are acelaşi rol cu prependerenţa peste tot, respectiv protejarea drepturilor cetaţeanului împotriva abuzurilor funcţionărilor statului, în special împotriva abuzurilor administrative publice .

Intrucât fiecare ţară are propriul sistem politico-juridic, Instituţia Ombudsmanului diferă de la stat la stat, impunandu-se astfel o clasificare a acestei funcţii.

Un prim criteriu al clasificarii Institutiei ombudsmanului vizează autoritatea de către care este desemnată .

În acestă categorie sunt cuprinse două tipuri de ombudsman- cei publici şi respectiv cei privaţi. Ombudsmanul publici sunt desemnaţi de către o autoritate publică, însă există şi ombudsmani privaţi care sunt desemnaţi de societăţi bancare, de conducerile unor universitaţi sau interprinderi, ombudsmani pentru mass-media, etc.

Particularitatea ombudsmani privaţi constă însă în faptul nu au o natura juridică , ci realizează o activitate de mediere între cele două părti contractante. În schimb Ombudsmani publici fiind desemnaţi fie de autoritaţi legiutoare, fie de autoritaţi executive beneficiază de putere juridică. Un factor esenţial pentru a deosebi un ombudsman ca fiind parlamentar sau executiv il constituie sursele de finanţare ale instituţiei, întrucât bugetul destinat ombudsmanului nu trebuie sa

să fie alocat de autorităţile pe cale le controlează, însa în cazul ombudsmanului parlamentar, această finanţare este făcută de către Parlament.

Un al doilea factor esential în clasificarea ombudsmanilor il constituie numărul persoanelor care compun instituţia .

Conform acestui criteriu, Instituţia Ombudsmanului poate fi unipersonală sau pluripersonală. Institutia clasica a Ombudsmanului este unipersonala, asa cum a fost conceputa initial in Suedia si adoptata si in alte state. Fie ca legea ii ofera Ombudsmanului uajutorul unuia sau mai multor adjuncti, colaboratori sau delegati, fie ca nu, institutia Ombudsamnului sub aceasta forma este unipersonala.

Instituţia Ombudmanului pluripersonal nu trebuie confundata cu un numar mare sau mic de angajati, iar pe de altă parte în statele în care functionează un ombudsman parlamentar şi mai mulţi ombudsmani specializaţi în anumite domenii, aveam de-a face cu instituţii diferite, ci nu cu o formă a Ombudsmanului pluripersonal.

O institutie pluripersonală este instituţia Justiţei-ombudsmanul formată din patru ombudsmani, aleşi pe o perioada de 4 ani: unul dintre ei este responsabil pentru administraţia instituţiei si hotărăşte asupra orientării principale a activităţii acesteia.

Un alt criteriu de clasificare a Ombudsmanilor se refera la gradul de specializare a competentelor sale.

Astfel există Ombudsmani cu specializări generale şi Ombudsmani cu specializări speciale . În Suedia de exemplu Riksdagul desemnează patru Ombudsmani care sunt abilitaţi să primească plângerile cetăţenilor ale căror drepturi au fost încălcate de către funcţionari, dar şi Ombudsmani care au competenţe speciale cum ar fi :