Instituția prefectului

Unii specialişti din domeniul dreptului administrativ susţin că originea instituţiei prefectului se regăseşte în Roma antică unde noţiunea de prefect desemna fie funcţii oficial civile, militare sau economice, fie unităţi administrative. Prefectul oraşului Roma era denumit „prefectus urbis”. Alţii consideră că termenul în discuţie aparţine epocii napoleoniene.

În România, instituţia prefectului apare pentru prima dată, oficial, în Legea Comunală din 1 aprilie 1864 şi în Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene nr. 392 din 2 aprilie 1864, art. 91: „prefectul, cap al administraţiei judeţene dirige toate lucrările acestei administraţiuni şi execută hotărârile consiliului judeţean”.

Legea administrativă, adoptată pe 3 august 1929, stipula faptul că prefectul era numit prin decret regal, la propunerea Ministrului de Interne. Candidatul pentru funcţia de prefect trebuia să aibă 30 ani împliniţi şi studii universitare încheiate. Funcţia de prefect era incompatibilă cu oricare altă funcţie plătită de stat, cu orice profesie liberă, precum şi cu funcţia de administrator în societăţile civile sau comerciale ale judeţului. Printre atribuţiile prefectului se numărau:

- reprezenta puterea executivă în judeţ;

- ca reprezentant al Guvernului, prefectul controla şi supraveghea administraţiile locale din judeţ.

Conform legii administrative din 1938, prefectul capătă satutul de funcţionar de carieră, putând numi în funcţie primarii comunelor şi putând desemna membrii de drept ai consiliului comunal. După anul 1944, legislaţia românească nu a mai amintit nimic despre instituţia prefectului, o parte din atribuţiile acestuia fiind preluate de instanţele judecătoreşti. Revoluţia din 1989 readuce această instituţie în sistemul administraţiei publice din România.

Legea nr. 5 din 1990 prevedea că prefectura reprezenta „un organ local al administraţiei de stat cu competenţă generală”. Ulterior, legislaţia adoptată până în 2001 considera prefectul „o autoritate administrativă deconcentrată a administraţiei publice centrale”. Argumentele care sprijină această ipoteză sunt „regimul juridic al desemnării prefectului, competenţa şi sarcinile lui, instituţia prefectului constituindu-se într-un element de legătură organică între autonomia locală şi lege, între interesele locale şi interesele naţionale exprimate prin lege” .

Legislaţia actuală

Din 2001 până în prezent, instituţia prefectului a suferit o serie de modificări. Constituţia României precum şi Legea 340 din 2004 reglementează faptul că între prefecţi, pe de-o parte şi consiliile locale şi primari, consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Legea nr.188 din 1999, art.11, republicată aduce modificari statutului prefectului. Conform acesteia, atât prefectul, cât şi subprefectul aparţin înalţilor funcţionari publici începând din 2006. De asemenea, Legea nr.90/2001 subliniază în art.28 faptul că prefecţii sunt subordonaţi Guvernului.

Prevederile din art.1, alin. 1 din Legea 340/2004 susţin că „Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor” . Sediul prefectului este stabilit în reşedinţa de judeţ într-un imobil proprietate publică a statului. Legea nr. 215/2001 menţine condiţia studiilor universitare, însă elimină condiţia de vârstă – 30 de ani. Încetarea de drept a exercitării funcţiei de prefect intervine în caz de deces, imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 3 luni, privare de libertate prin hotărâre judecătorească, destituire.

Încetarea de drept a exercitării funcţiei de prefect este constatată de Ministrul Internelor şi Reformei Administrative, care propune guvernului numirea unei alte persoane. Legea nr. 161/2003 stipulează că funcţia de prefect este incompatibilă cu cea de deputat sau senator, primar, viceprimar, consilier local sau judeţean, etc. În schimb, prefecţii pot profesa în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi creaţiei literar-artistice.

Cu referire la conflictul de interese, prefectul este obligat să nu emită un act administrativ, să nu încheie acte juridice, să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate ce ar putea aduce foloase pentru sine sau rudele de gradul I. Conform Legii 161/2003 actele administrative emise sau actele juridice încheiate în asemenea condiţii devin nule. În astfel de situaţii sesizările sunt efectuate de Corpul de control al primului ministru. Rezultatul verificărilor este prezentat primului ministru. În cazul în care sesizările se dovedesc a fi adevărate, primul ministru poate dispune sesizarea organelor de urmărire penala competente, sesizarea comisiilor competente de cercetare a averii. În termen de 15 zile, decizia primului ministru poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ. Hotărârea Curţii de Apel poate fi supusă recursului. Dacă nu a fost atacată timp de 15 zile, decizia primului ministru va fi publicată în Monitorul Oficial, Partea I.