Instituția primarului în sistemul administrativ din România, Germania, Marea Britanie și Italia

Instituţia primarului în sistemul administrativ din

România, Germania, Marea Britanie

şi Italia

Secţiunea 1. Administraţia locală din România în comparaţie cu Germania, Marea Britanie şi Italia

Societatea românească, fie la recomandările Uniunii Europene, fie la modificările care au loc permanent pe glob, se află într-un proces permanent de schimbare, în care toate elementele vieţii economice, sociale şi politice se află într-o dinamică continuă, în vederea adaptării la noile cerinţe. În această transformare, sistemul administrativ nu poate să nu fie afectat, deoarece este necesară introducerea unei dimensiuni europene în conformitate cu valorile acestui spaţiu administrativ.

În perioada aderării, România şi-a consolidat administraţia naţională la cererea expresă a Uniunii. În opinia Comisiei privitoare la cererea României de a deveni membru al Uniunii Europene, criteriul statului de drept era îndeplinit şi integrarea minorităţilor etnice părea a fi satisfăcătoare,în schimb legislaţia românească legată de responsabilitatea administrativă era considerată absentă, iar competenţele Avocatului Poporului, ca fiind neclar definite. În plus, exerciţiul autonomiei locale era îngreunat de lipsa reglementărilor oficiale privitoare la angajaţii administraţiilor locale şi de resursele financiare limitate şi, în general, structurile administrative centrale şi locale erau slab organizate, cooperarea prin schimb de informaţii între ele rămânând redusă. Sistemul judiciar nu funcţiona satusfăcător, eficacitatea funcţiei publice era limitată iar transparenţa administrativă, în general, era redusă. Cu toate acestea, sistemul administrativ trebuia să asigure aplicarea eficace a legilor eficientizarea economiei şi să permită participarea publică în promovarea politicii de protecţie a mediului.

Uniunea a transferat statelor candidate principii administrative de organizare şi funcţionare democratică, însă aceste principii nu au găsit un vid instituţional în Europa Centrală şi de Est. Constituţia şi legea administraţiei publice locale din 1991, stabiliseră deja baza democratică de organizare şi funcţionare a statului.

În conformitate cu Constituţia României, administraţia publică din unităţile admnistrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcertării serviciilor publice. Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.

Administraţia locală din ţările comunitare, cunoaşte o mare varietate. Singura constantă este recunoaşterea autonomiei locale, în sensul larg de capacitate a colectivităţilor locale de a-şi rezolva problemele, în nume şi interes propriu, prin intermediul unor autorităţi alese.

În România, administraţia locală este reglementată în mod unitar, acesteia recunoscându-i-se doar competenţe de natură politico-administrativă şi se deosebeşte net de regimurile din Marea Britanie şi Germania.

În prezent, administraţia locală din România este reglementată prin art. 119-121 din Constituţie şi prin Legea 215/ 2001 privind administraţia publică locală. Potrivit acestor reglementări, administraţia locală din România are la bază trei principii fundamentale de ordin constituţional: principiul autonomiei locale, principiul descentralizării serviciilor publice şi principiul eligibilităţii, la care se adaugă alte trei principii de ordin legal: principiul legalităţii, principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit şi principiul colaborării între administraţia de bază şi cea judeţeană.

Din principiile enunţate, rezultă caracteristicile esenţiale ale administraţiei locale din România: comuna, oraşul şi judeţul au personalitate juridică, patrimoniu, resurse umane şi financiare pentru a-şi putea îndeplini în mod autonom misiunile conferite de lege. De asemenea, raporturile dintre administraţia publică centrală şi cea locală se întemeiază pe subsidiaritate. În relaţiile dintre administraţia publică locală organizată la nivel intermediar şi administraţia publică locală organizată la nivel de bază nu există raporturi de subordonare. O altă caracteristică esenţială, este aceea că există şi funcţionează un control de legalitate exercitat de Stat asupra actelor autorităţilor locale.

Sub aspectul diferenţelor esenţiale între modelele de administraţie locală din statele comunitare, trebuie avute în vedere modalităţile de reglementare şi competenţele recunoscute colectivităţilor locale. Astfel, statele din Uniunea Europeană, utilizează două modalităţi de reglementare: reglementarea administraţiei locale în mod uniform pe întreg teritoriul ţării, caracteristică României şi reglementarea diferită de laregiune la regiune caracteristică Marii Britanii şi Germaniei.