Instituții ale Uniunii Europene

1. Scurt istoric al evoluției Drepturilor Omului

Conceptul de drepturile omului are sute de definiții care reflectă valorile socio-culturale și politice ale persoanei care a abordat această problematică. Richard Rorty este de părere că în lumea de azi, marcată de pluralism și diversitate, drepturile omului ar trebui văzute ca mijlocul cel mai important de evitare a suferinței și umilinței. Respectarea acestor drepturi ar furniza standardele minime ale demnității, tolerării și conviețuirii într-o lume globalizată.

Atât conceptul cât și sistemul contemporan al drepturilor fundamentale ale omului își au originea în Declarația Americană a Independenței din 1776 precum și în Declarația drepturilor Omului și Cetățeanului proclamată de revoluția franceză de la 1789.

Aceste documente arată dorința de schimbare și emancipare din epoca modernă. Idealul promovat de aceste declarații era întemeiat pe dreptul natural, el bazându-se pe egalitate, pe fraternitate și pe convingerea că oamenii sunt prin naștere egali și înzestrați cu anumite drepturi inalienabile.

Cea mai importantă proclamație din secolul XX cu privire la drepturile omului a fost „Declarația Universală a Drepturilor Omului” adoptată de Adunarea Generală a O.N.U 3 la data de 10 decembrie 1948. Declarația mai sus menționată a fost sursa de inspirație și în același timp a stat la baza elaborării la inițiativa Consiliului Europei a Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului adoptată la data de 4 noiembrie 1950. Convenția are o semnificație importantă pentru dreptul internațional al drepturilor omului deoarece: a fost primul tratat din lume în materia drepturilor omului; a înființat prima procedură și curte internațională unde se pot adresa plângeri în domeniul drepturilor omului; este cel mai dezvoltat și eficient dintre toate sistemele de drepturi ale omului; iar jurisprudența dezvoltată este cea mai extinsă în comparație cu orice alt sistem internațional.

Cu toate că Uniunea Europeană adoptă prevederi și înființează instituții care să impună respectarea drepturilor fundamentale ale omului sunt autori care susțin că politicile privind drepturile omului elaborate de Uniunea Europeană se confruntă cu un paradox. Pe de-o parte Uniunea este un fervent apărător al acestor drepturi atât pe plan intern cât și pe plan extern, iar pe de alta îi lipsesc politicile coerente în acest domeniu existând dubii cu privire la competența legală a instituțiilor sale de a se ocupa de o gamă variată de probleme privind drepturile omului.

Nevoia adoptării unui document propriu Uniunii Europene pe problema drepturilor omului a fost prezentată în cadrul Agendei 2000 a Uniunii Europene pentru Drepturile Omului. Motivele menționate de Antonio Cassese, Catherine Lalumière, Peter Leuprecht și Mary Robinson în cartea lor subliniază necesitatea adoptării unui astfel de document deoarece:

A. O Uniune Europeană care nu protejează și nu promovează drepturile omului în mod constant și efectiv va trăda valorile sale comune și atașamentul față de ele. Politicile europene existente în acest domeniu nu mai sunt adecvate. Ele au fost construite pentru Europa de ieri și nu mai sunt suficiente pentru Europa de mâine. Este urgent nevoie de o politică a drepturilor omului coerentă, echilibrată și profesionistă.

B. Există multe motive pentru care Uniunea Europeană nu poate rămâne fără un document intern în domeniul drepturilor omului:

- rapida mișcare spre o „uniune din ce în ce mai strânsă” și spre o singură piață;

- adoptarea unei monede unice pentru aproape 300 de milioane de oameni;

- creșterea incidentelor de natură rasistă, xenofobă, a urii de rasă în cadrul Europei;

- tendința Europei de a se transforma într-o „fortăreață” ostilă celor din afară, care descurajează refugiații și azilanții;

- adâncirea cooperării în materia politicilor de securitate și insuficienta ei adaptare la standardele drepturilor omului;

- aspirația de a integra cel puțin cinci noi țări, dacă nu chiar toate cele treisprezece, în cadrul Uniunii în anii ce vor urma.

Elaborarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost decisă la Consiliul European de la Köln, care a avut loc în data de 3-4 iunie 1999. Carta trebuia să “regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană, astfel încât să le confere o mai mare vizibilitate și să marcheze importanța lor excepțională”.

Adoptarea acestui document foarte important este, mai întâi de toate, un mesaj politic al celor 15 State Membre (câte avea Uniunea Europeană la acea vreme) către cetățeni, reafirmând drepturile fundamentale care stau la baza construcției europene.

Proiectul de Cartă a fost adoptat de către Convenție la începutul lunii octombrie 2000. Consiliul European de la Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, a aprobat, în unanimitate proiectul și l-a înaintat Parlamentului European și Comisiei Europene.10 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de președintele Comisiei Europene, președintele Parlamentului European și al Consiliului, ca urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000.