Institutii de Drept International Penal - Infractiunea Internationala

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Institutii de Drept International Penal - Infractiunea Internationala.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 19 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domenii: Drept, Criminologie

Cuprins

1.Infracţiunea Internaţională
Noţiunea de infracţiune internaţională 1
2.Terorismul internaţional
Represiunea internaţională a terorismului 8
Terorismul şi lupta popoarelor împotriva dominaţiei străine 10
3.Pirateria maritimă 12
4.Pirateria aeriană (deturnarea de avioane) 13
5.Reprimarea infracţiunilor contra persoanelor cu statut diplomatic şi luării de ostatici 13
6.Traficul ilicit de stupefiante 15
7.Falsificarea de monedă 15
8.Difuzarea de publicaţii şi obiecte pornografice 16
9.Distrugerea cablurilor submarine 17
10.Bibliografie 19

Extras din document

INFRACŢIUNEA INTERNAŢIONALĂ

1. Noţiunea de infracţiune internaţională

Dreptul internaţional penal s-a constituit ca ramură distinctă a dreptului internaţional abia în ultimul secol, iar răspunderea internaţională pentru săvârşirea de infracţiuni s-a adăugat celorlalte forme ale răspunderii internaţionale, îndeosebi în legătură cu crimele de război, dar şi cu săvârşirea de către persoane particulare în timp de pace a unor infracţiuni a căror periculozitate afectează societatea umană în întregul său, dincolo de interesele de protecţie antiinfracţională proprii fiecărui stat.

Infracţiunile internaţionale au cunoscut o evoluţie constantă, deşi secole de-a rândul destul de lentă. La începutul secolului al XX-lea, ele constituiau încă într-o mare măsură o problemă a dreptului cutumiar, reglementările convenţionale fiind destul de reduse. Aşa se face că în 1907 convenţiile adoptate la Haga, în special Convenţia a IV-a referitoare la legile şi obiceiurile războiului pe uscat, care interzicea o serie de fapte comise în timp de război împotriva populaţiei civile şi a nebeligeranţilor, statuau prin dispoziţii ce alcătuiesc ceea ce s-a numit Clauza Martens că în măsura în care nu s-au prevăzut toate situaţiile, pentru cazurile neprevăzute populaţia şi beligeranţii sunt puşi sub garanţia principiilor de drept internaţional, aşa cum acestea rezultă din obiceiurile stabilite între naţiunile civilizate, din legile umanitarismului şi din exigenţele conştiinţei publice.

Pentru a se aprecia dacă un fapt are sau nu caracterul unei infracţiuni internaţionale, trebuie să se aibă în vedere dreptul internaţional în ansamblul său. Cutuma internaţională îndeplineşte, alături de dreptul convenţional, un rol important, spre deosebire de dreptul intern în care ea este exclusă dintre izvoarele dreptului penal.

Valoarea deosebită a cutumei în dreptul internaţional penal a fost pusă în evidenţă în mod pregnant şi în cadrul instanţelor militare internaţionale, constituite după primul, dar în special după cel de-al doilea război mondial, când judecarea şi condamnarea criminalilor de război s-a făcut atât în baza prevederilor convenţiilor internaţionale încheiate anterior, cât şi în baza cutumei internaţionale existente la acea dată, mai evidentă decât tratatele, potrivit căreia la declanşarea sa, războiul mondial, război de agresiune, era deja interzis în dreptul internaţional, chiar dacă Germania însăşi nu se angajase formal în acest sens, întrucât, retrăgându-se din Liga Naţiunilor, nu-i puteau fi opozabile convenţiile sau celelalte instrumente internaţionale adoptate în cadrul acesteia.

Noţiunea însăşi de infracţiune internaţională nu este imuabilă, constantă. Din contră, cum dreptul internaţional evoluează continuu şi cum conţinutul său se îmbogăţeşte permanent, tot astfel aceeaşi evoluţie se aplică şi noţiunii de infracţiune internaţională.

Evoluţiile în domeniul dreptului conflictelor armate, în care încălcările dispoziţiilor cu caracter umanitar ies tot mai mult din domeniul cutumiar, iar cu fiecare nouă convenţie în materie se adaugă noi fapte de încălcare a unor asemenea norme care trebuie să fie pedepsite conform dreptului internaţional penal ca infracţiuni grave, probează o asemenea aserţiune. Elocventă în acest sens este evoluţia luării de ostatici. Dreptul internaţional clasic permitea o asemenea faptă, în deosebi cu caracter de represalii. În 1919, Conferinţa preliminariilor păcii includea uciderea ostaticilor printre crimele de război, iar statutele tribunalelor militare de după al doilea război mondial au prevăzut-o alături de alte crime de război.

Ulterior, Convenţia de la Geneva privind protecţia persoanelor civile în timp de război interzicea în art. 34 şi luarea de ostatici, considerând-o ca infracţiune gravă, deci crimă, iar art.3, comun celor patru convenţii de la Geneva din 1949 interzicea luarea de ostatici şi în orice conflict armat fără caracter internaţional. În acest fel, atât luarea de ostatici, cât şi uciderea acestora au devenit astăzi crime internaţionale. Tot astfel, noţiunea de crime de război a fost considerabil lărgită, în special după al doilea război mondial, la aceasta adăugându-se în acelaşi timp şi crimele împotriva păcii şi umanităţii, iar numărul infracţiunilor care sunt urmărite şi pedepsite în baza unor convenţii internaţionale este în continuă creştere.

Fisiere in arhiva (1):

  • Institutii de Drept International Penal - Infractiunea Internationala.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA "SPIRU HARET" FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA