Instituții europene

Secţiunea I-Consiliul european

Înfiinţat pentru a asigura o mai bună cooperare politică la nivel înalt, între statele membre ale Comunităţilor europene, Consiliul european este o structură suprainstituţională.

1. Apariţia instituţiei

Iniţial, Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind

rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a

întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa sa a fost

reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) şi, mai târziu, prin Tratatul de

la Maastricht (lit. D).

În evoluţia sa, Consiliul european cunoaşte următoarele etape:

A. Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 – 1974)

În perioada cuprinsă între anii 1961 – 1974, şefii de state şi de guverne ai ţărilor

membre ale Comunităţilor europene au organizat o serie de întâlniri periodice, în

cadrul diferitelor conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul

interguvernamental al Comunităţilor europene, putând să satisfacă, astfel, interesele

politice ale unor personalităţi de prim plan ale vremii. În realitate, însă, încă din primii

ani ai funcţionării Comunităţii economice europene, s-a simţit nevoia unor întâlniri, la

cel mai înalt nivel, în care discuţiile se purtau, în special, cu privire la cooperarea

politică şi, mai puţin, în legătură cu problemele comunitare.

Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot fi caracterizate, după cum

urmează:

a. au avut un caracter neregulat, în sensul că ele aveau loc numai atunci când

era nevoie, de aici decurgând şi supleţea acestora;

b. caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puţin evident. De

exemplu, întâlnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la iniţiativa preşedintelui

Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcţiei comunitare, relansând-o pe baza,

deja, cunoscutului triptic: „extindere, aprofundare şi dezvoltare”. În aceleaşi linii se

încadrează şi întâlnirea de la Paris, din anul 1972, în urma căreia au fost lansate noi

politici, în special în domeniul regional.

Spre deosebire de cele două întâlniri menţionate, altele nu au marcat cu nimic

evoluţia Comunităţilor. Cu titlul de exemplu, se poate aminti reuniunea de la

Copenhaga (1973), organizată în perioada crizei petroliere, care nu a condus la

solidaritatea dorită în astfel de circumstanţe, nereuşindu-se să se ajungă la un acord în

vederea unei acţiuni comune faţă de preţul petrolului.

c. natura juridică a instituţiei, precum şi actele pe care le poate adopta este

incertă; acest aspect nu afectează, însă, cu nimic caracterul politic al întâlnirilor şi

acordurile care pot decurge de aici.

Reuniunile au fost considerate ca o formaţiune specială a Consiliului, care, în

locul întâlnirilor miniştrilor, regrupau şefii de stat sau de guvern. La aceste întâlniri

erau aduse în discuţie mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale

26

Comunităţilor, până la cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se

dezvolte în afara Tratatelor24.

B. A doua etapă: Consiliul european (1974 – 1987)

În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul

întâlnirilor în cadrul conferinţelor a luat sfârşit. Şefii de stat şi de guvern, reuniţi la

iniţiativa preşedintelui francez Valéry Giscard d’Estaing, au adoptat un comunicat

final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul propus la această reuniune

oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior, dintre care reţin atenţia următoarele:

a. reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel puţin

trei ori pe an şi ori de câte ori va fi necesar;

b. se instituie denumirea de “Consiliul european”;

c. preşedintele Comisiei, cât şi membrii acestei instituţii, au posibilitatea să

participe la întruniri;

d. este stabilit rolul instituţiei; astfel, ea poate să se reunească în Consiliul

Comunităţii pentru domeniile comunitare, dar sunt avute în vedere şi discuţiile cu

privire la cooperarea politică, ceea ce corespunde perfect practicii anterioare;

Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite în perioada 1975 - 1987 au

putut oferi orientările esenţiale pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor europene.

Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:

- compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;

- alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;

- crearea Sistemului monetar european;

- relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic

european;

- aderarea Greciei, a Spaniei şi a Portugaliei la Comunităţi;

- cooperarea politică externă împotriva apartheidul, de exemplu.

În acest stadiu al instituţionalizării Consiliului european se pot face două

remarci, şi anume:

24 Natacha Vigne, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997, p. 120.

27

- în primul rând, crearea Consiliului european demonstrează că, în ceea ce

priveşte construcţia comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica

necesitatea reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorităţi politice statele;

- în al doilea rând, permiţând luarea în discuţie a problemelor comunitare şi a

cooperării politice, se deschide calea unităţii instituţionale organizate prin Tratatul

asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru acţiunile

comunitare, cât şi pentru cooperarea în materia politicii externe.

C. Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european

Prima mare revizuire a Tratatelor institutive a fost realizată prin Actul unic

european, din anul 1987. prin modificările propuse s-au avut în vedere, în primul rând,

dreptul comunitar, şi, în al doilea rând, competenţele comunitare. De altfel, primul titlu

al Actului nu cuprinde nici o modificare a Tratatelor de bază, ci are în vedere, în

special, cooperarea politică.

În acest cadru, dispoziţiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât

în ceea ce priveşte Consiliul european. Astfel, se prevede că, de acum înainte,

Consiliul european:

a. va beneficia de un suport juridic convenţional;

b. va fi compus din şefii de stat şi/sau de guvern ai statelor membre ale

Comunităţilor europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe, precum şi de

preşedintele Comisiei;

c. se va reuni de două ori pe an.

În ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile Consiliului european, Actul unic european

nu conţine nici o prevedere.

Deşi a fost reglementat prin A.U.E., pentru dată în istoria sa, Consiliul european

nu devine o instituţie comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia participă şi

preşedintele Comisiei europene.