Instituții europene - Curtea Europeană de Justiție

CAPITOLUL I

DREPTURILE OMULUI

Dupa cum se ştie nu numai vechii greci, ci chiar şi vechii filosofi greci îi considerau pe barbari inferiori. Acelaşi tratament era aplicat şi sclavilor proveniţi mai ales din războaie.

Democraţia greaca antică, în speţă cea ateniană (Perikle), despre care se face atâta caz, a fost de fapt o democraţie limitată, nuumai pentru cetăţenii Atenei trecuţi de 18 ani. Dupa Platon I Aristotel democraţia ateniană a fost pândită întotdeauna de 2 primejdii: demagogia şi anarhia.

Chiar şi constituţiile moderne, care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii admiteau că nu toate fiinţele umane au aceleaşi drepturi, diferenţele de rasă, de sex, de avere au fost adesea propuse drept criterii care să justifice asemena inegalităţi.

Există însă şi o altă tendinţă filosofică, bazată pe ideea că astfel de diferenţe între oameni sunt prea puţin importante şi că ele nu pot afecta apartenenţa acestora cu aceleaşi drepturi, la comunitate.

Ideea drepturilor omului a fost formulate abia în epoca moderna în operele unor filosofi precum Th. Mobbes si J. Lacke. Lacke, de exemplu vorbea despre “legea naturală a lui Dumnezeu”, care consta în faptul că nimeni nu are dreptul să lipsească pe alt om de viaţă, sănătate, proprietate şi libertate.

Dreptul la viaţă, la proprietate şi libertate sunt naturale ele îi aparţin fiecăruia prin însuşi faptul că s-a născut om. Rostul guvernământului este de a le proteja. În al 2-lea rând, aceste drumuri sunt inalienabile ele nu pot fi instrainate.

În consecinţă , dacă un guvernământ încalcă aceste drepturi, el îşi pierde legitimitatea şi trebuie înlăturat. Din secolul XVIII filosofia drepturilor naturale ale omului a fost încorporate în programe politice precum:

- Declaraţia de independenţă a S.U.A. (1776)

- Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789)

Aceste drepturi se numesc negative (cu cât statul intervine mai puţin în acţiunea oamenilor, cu atât libertatea fiecăruia e mai mare).

În secolul nostru, în special dupa al 2-lea razboi mondial, s-a considerat că alături de aceste drepturi tradiţionale, ar trebui adăugate şi altele: dreptul la îngrijire medicală, educaţie, participare la viaţă publică, concediu plătit etc. Pentru ca aceste drepturi să devină effective statul trebuie să intervină activ în viaţa oamenilor (drepturi pozitive).

Problema se complică mult astazi unii medici sau teoreticieni par să sugereze că ar trebui incluse între drepturile omului, în mod paradoxal şi dreptul la moarte, în numele unui “umanism medical”. Ar fi vorba despre omorul medical “din milă” în cazul bolnavilor incurabili în care sfârşitul e inplacabil, pentru ca fiinţa respectivă sa nu mai sufere inutil. Poate insa medicul sa-şi ia o asemena responsabilitate? Chiar şi cu semnătura bolnavului responsabilitatea este juridică, morală, profesională, religioasă etc.

În afară de aceasta, legiferarea unui astfel de drept ar putea avea consecinţe pe plan politic absolute imprevizibile, de aceea problema trebuie să rămână în forma ei clasică; dreptul la viaţă să figureze ca drept fundamental al fiinţei omeneşti. Dar încă o data practica clinică arată că sunt unii oameni grav mutilaţi în urma unor accidente sau boli incurabile, care nu vor să trăiască cu mijloace tehnice speciale, implanturi, care au pierdut bucuria de a trăi şi care se simt handicapaţi faţă de semenii lor.