Instituțiile și organismele Uniunii Europene

I. SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI ÎN TIMP A UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană (UE) este unică. Ea nu este un stat federal, ca Statele Unite ale Americii, pentru că ţările membre UE rămân naţiuni suverane independente. UE nu se încadrează nici în tiparul de organizaţie interguvernamentală, cum sunt Naţiunile Unite, deoarece ţările membre îşi reunesc o parte a suveranităţii – şi obţin, în acest mod, o influenţă şi o putere colectivă mult mai mare decât în cazul în care ar acţiona pe cont propriu.

În practică, prin reunirea suveranităţii se înţelege că statele membre deleagă anumite puteri de decizie unor instituţii comune pe care le-au creat, astfel încât deciziile cu privire la probleme specifice de interes comun să poată fi adoptate în mod democratic, la nivel european.

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 ţări. Este considerată a fi o construcţie sui generis, situându-se între federaţie (o federaţie din limba latină fœdus este un stat format dintr-un număr de state care au transferat o mare parte din suveranitatea lor unei noi entităţi, supraordonată acestora, numită guvern central "federal. Într-o federaţie, statutul de autoguvernare al statelor componente este stabilit prin constituţie şi nu poate fi schimbat prin hotărârea unilaterală a guvernului central) şi confederaţie (confederaţia este o uniune de state independente sau de unităţi teritoriale autonome, înfiinţată pe baza unui acord internaţional, prin care se determină condiţiile de asociere a statelor şi de funcţionare a acestora).

Uniunea Europeană nu dispune de personalitate juridică1, ea fiind mai degrabă un concept politic decât unul juridic, deoarece nu substituie Comunităţile europene, ci le înglobează într-un ansamblu mai larg2. Statele membre ale Uniunii Europene îşi pot transfera competenţele, la aderare, doar unui organ comunitar, nu şi Uniunii Europeane.3

Din acest motiv este acceptată explicaţia conform căreia, pentru a-şi realiza obiectivele Uniunea Europeană utilizează Comunităţile europene, completate cu formele de cooperare interguvernamentale prevăzute de tratate.

Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forţa. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute ani.

Dată fiind diversitatea lingvistică şi culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani şi au fost însoţite de progrese economice şi tehnologice, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul aşa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial, necesitatea formării unei Uniuni Europene a crescut, din cauza voinţei de a reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care care a intrat in vigoare in iulie 1952. Prima uniune vamală totală, denumită iniţial drept

Comunitatea Economică Europeană (informal chiar şi Piaţa Comună), a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 şi implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană care este în prezent "primul pilon" al Uniunii Europene. Uniunea Europeană a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1992.

Putem spune aşadar ca Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare care a început în anul 1951, între şase ţări europene ( Franta, Italia, Belgia, Germania, Luxemburg Ţările de Jos) şi că în decursul următorilor 50 de ani au avut loc cinci valuri de extindere. iar prezent Uniunea Europeană este compusă, după cel de al şaselea val, din 27 de state membre ( Franţa, Italia, Belgia, Germania, Luxemburg, Ţările de Jos-1958), (Danemarca Regatul Unit Irlanda -1973), (Grecia -1981), (Portugalia, Spania–1986),( Austria, Finlanda, Suedia-1995), (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă , Slovacia, Slovenia, Ungaria-2004),( Bulgaria, România – 2007).

Există trei instituţii de decizie principale:

- Parlamentul European (PE), care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia;

- Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre individuale;

- Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii ca un tot unitar.

Acest „triunghi instituţional” elaborează politicile şi legile care se aplică pe întregul teritoriu al UE. În principiu, Comisia propune legi noi, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Comisia şi statele membre aplică aceste legi, iar Comisia asigură respectarea lor.

Curtea de Justiţie este arbitrul final în litigiile din domeniul dreptului european.

Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.

Puterile şi responsabilităţile instituţiilor UE, precum şi normele şi procedurile pe care trebuie să le urmeze sunt prevăzute în Tratatele care stau la baza UE. Tratatele sunt aprobate de preşedinţii şi prim-miniştrii tuturor ţărilor UE şi sunt ratificate ulterior de parlamentele acestora din urmă.

II. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

II.1. Comisia Europeană

1.1.Structura. Comisarii europeni

1.2.Atribuţiile Comisiei Europene

1.3 Funcţionarea Comisiei Europene şi rolul acesteia în cadrul instituţiilor comunitare

1.1.Structura. Comisarii europeni ( numire si demiterea din funcţie a acestora)

Comisia Europeană4 este cea mai origininală dintre instituţiile comunitare, formată în prezent din 27 de comisari desemnaţi de guvernele statelor membre pe baza competenţei lor generale, şi profesionale.

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităţilor Europene, independent de statele membre, având sediul ” la Bruxelles (Belgia), dar mai are birouri la Luxemburg, birouri de reprezentare în toate statele membre UE şi delegaţii în multe capitale ale lumii.

Misiunea ei este să reprezinte şi să susţină interesele UE ca tot unitar. De asemenea, ca organ executiv al UE , este responsabilă pentru aplicarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului. Prin aceasta se înţelege administrarea cotidiană a afacerilor Uniunii Europene: aplicarea politicilor, derularea programelor şi alocarea fondurilor.

Tratatul de la Nisa5 reglementează desemnarea Comisiei Europene astfel:

1) Consiliul European desemnează o personalitate ce urmează a fi numit preşedinte al comisiei -Parlamentul European aprobând această desemnare.

2) Consiliul UE împreună cu viitorul preşedinte al comisiei desemnează comisarii pe baza propunerilor venite din partea guvernelor naţionale.

3) comisarii împreună cu preşedintele sunt supuşi apoi aprobării Parlamentului European. 4) Comisia Europeană în întregime este numită în funcţie de Consiliul U.E cu majoritatea calificată.