Interferența Normelor Europene cu Normele Dreptului Național

Considerente preliminare

Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă, referindu-se la dreptul la un proces echitabil, că ,,dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contracarant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul uneia din părți.” Acest lucru este a fortiori valabil în cazul hotărârilor Curții Europene.

Astfel, potrivit art. 46, paragraful 1, ,,Înaltele părți contracarante se angajează să se conformeze deciziilor pronunțate de Curte în litigiile la care ele sunt părți.” Stricto-senso, autoritatea de lucru judecat operează ,,inter partes”, hotărârea în cauză nu obligă decât părțile în litigiu și numai pentru cazul soluționat. Hotărârile Curții care constată o violare a Convenției nu au valoare de titlu executoriu pe teritoriul statelor condamnate. Executarea acestor hotărâri depinde de respectivele state. Așa cum a afirmat în mod constant Curtea, începând cu Hotărârea Marckx contra Belgia, decizia sa ,,declaratorie în esență, lasă statului alegerea mijloacelor prin care le va utiliza în ordinea sa juridică internă pentru a se achita de obligația ce îi revine conform articolului 53”. Curtea refuză să fixeze consecințele ce rezultă din hotărârea sa, iar Statul pârât are o obligație de rezultat: el trebuie să ia măsuri pentru a pune capăt violării constatate și să indepărteze consecințele acesteia, dar are, în principiu, libera alegere a mijloacelor la care va recurge pentru a atinge acest rezultat.

Potrivit articolului 46, paragraful 2 din Convenție, hotărârea definitivă a instanței europene este transmisă Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, investit cu prerogativa supravegherii executării ei. Astfel, statele contractante au îndatorirea de a asigura respectarea drepturilor pe care Convenția le garantează tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor. În același timp, dat fiind caracterul declarativ al hotărârilor și faptul că acestea nu au forță executorie directă, prin ele însele, pe teritoriul statelor contractante, fiind totuși obligatorii pentru statele condamnate, supravegherea executării lor nu revine însuși organului jurisdicțional de la care emană, ci unui organism politic, Comitetului Miniștrilor.

Asigurarea exercitării hotărârilor Curții implică, pe cale de consecință, nu numai o obligație de ordin juridic, ci și una de ordin politic: angajamentul executării hotărârilor citate este asumat față de comunitatea statelor membre ale Consiliului Europei, în ordinea publică europeană în materie, iar articolul 46 paragraful 2 din Convenție atribuie Comitetului Miniștrilor un rol esențial în acest proces.

Datorită faptului că Comitetul Miniștrilor este compus din câte un reprezentant al fiecărui stat parte și luând în considerare principiul potrivit căruia sistemul convențional stabilește un mecanism de responsabilitate colectivă, un stat trebuie să se justifice în fața tuturor celorlalte state și nu neapărat să răspundă cererilor de informații din partea Secretariatului Comitetului Miniștrilor.

Acest aranjament a devenit realitate, în practica ultimilor ani, mult mai complex. Pe scurt, Curtea Europeană a început să joace un rol mai mare în procesul de supraveghere a executării. În același timp, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a devenit tot mai activă, pe parcursul timpului, existând o presiune în creștere asupra statelor membre și oferind un sprijin valoros Comitetului Miniștrilor pe linia asigurării unei executări corespunzătoare a hotărârilor de condamnare pronunțate de Curtea Europeană.

2.Structura și funcționarea propriu-zisă a mecanismului de control

Hotărârile finale ale Curții Europene au caracter obligatoriu pentru ambele părți (art. 46, par.1) și sunt transmise Comitetului Miniștrilor (includem aici și deciziile privind soluționarea amiabilă) în vederea supervizării executării lor de către statele condamnate (art. 46, par. 2). Comitetul Miniștrilor deține așadar competența suverană cu privire la evaluarea manierei de executare și, în ultimă instanță, decizia închiderii definitive a cazului. Acest ultim act de procedură, care marchează împlinirea tuturor obligațiilor care incumbă statului condamnat, se concretizează prin adoptarea (de obicei prin consens) de către statele membre ale Comitetului de Miniștri a unei rezoluții finale.

Comitetul Miniștrilor, spre deosebire de fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului sau de Curte, nu a fost instituit odată cu adoptarea Convenției europene. Comitetul este organul decizional și executiv al Consiliului Europei. Conform statutului acestei organizații, Comitetul Miniștrilor se compune din toți miniștrii afacerilor externe ai statelor membre ale Consiliului. Pe cale de consecință, contrar membrilor Curții, membrii Comitetului Miniștrilor funcționează în calitatea lor de reprezentanți ai guvernelor și nu de experți în materia drepturilor omului. Miniștrii se reunesc de două ori pe an la Strasbourg. În timpul perioadelor care separă reuniunile, activitatea este delegată unor înalți funcționari diplomatici, de regulă reprezentanți permanenți ai guvernelor pe lângă Consiliul Europei. Ședințele Comitetului nu sunt de regulă publice.

Una dintre competențele exercitate de Comitet în domeniul drepturilor omului decurge direct din articolul 8 al Statutului Consiliului Europei. Acest articol impune Comitetului să controleze respectarea obligațiilor conținute în articolul 3 din statut, respectiv că toți membrii Consiliului Europei ,,recunosc principiul preeminenței dreptului și principiul în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile omului și de libertățile fundamentale”.

În esență, competența de supraveghere a executării hotărârilor Curții acordată Comitetului Miniștrilor de articolul 46 al Convenției se traduce concret prin supervizarea reformelor legislative sau administrative adoptate de state ca răspuns la o constatare a violării Convenției sau, în cazul hotărârilor care acordă o ,,satisfacție echitabilă” în virtutea articolului 41, la a se asigura că statul a efectuat plata sumei către persoana în cauză, în termenul indicat de Curte. Este de la sine înțeles că Comitetul, în cadrul acestui articol, tratează numai hotărârile prin care Curtea a concluzionat că există o violare a Convenției, precum și pe cele prin care o afacere este radiată de pe rolul Curții ca urmare a încheierii unei reglementări amiabile între părți.