Interpretarea Dreptului

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Interpretarea Dreptului.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 6 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

Cuvântul „drept” este folosit în mai multe accepţiuni. El derivă de la latinescu directus, luat în sens metaforic (directus de la dirigo, dirigere, care înseamnă „drept” – orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, direcţie, linie dreaptă). În limba latină însă cuvântul care corespundea substantivului drept, era ius (drept, dreptate, legi). Cuvântul este întâlnit şiîn alte limbi, cu aceeaşi simnificaţie – droit, la francezi; diritto, la italieni; derecho, la spanioli; recht, la germani; right, la englezi.

Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului – ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi princiipii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.

Dreptul nu este numai ştiinţa, el este, în egală măsură, tehnică şi artă. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să se apere societatea de excese.

Regulile juridice impun obligaţii, organizează funcţionarea generală a statului şi a orgamismelor nestatale, oferă (deschide) posibilitatea valorificării unor interese, recunoscând capacitatea participării individuale în diferite relaţii, atribuie roluri şi statute (de producător, de cumpărător, de vânzător, de locatar, de locator; de părinte, de fiu/fiică etc.)

În acest sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă din chiar scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte acea coordonare imperativă prin norme, fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor. Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile a comunităţii. Dreptul este principiul de direcţie, de coeziune socială, el dă societăţii caracterul de definit, de coerenţă.

În afara acestei accepţiuni, cuvântul drept semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. În diverse declaraţii asupra dreptului amului se are în vedere o asemenea accepţiune a drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el implica categoria de libertate. Romanii făceau distincţie între norma agendi şi facultas agendi.

În unele limbi există cuvinte deosebite pentru cele două accepţiuni alenoţiunii de drept. Spre exemplu, în engleză law desemnează dreptul obiectiv, iar right, dreptul subiectiv; în germană, deşi de largă utilizare este termenul recht, uneori, pentru dreptul subiectiv se foloseşte termenul berechtigung. În franceză, de obicei dreptul obiectiv este redat notându-se cuvântul cu litera mare (Droit), iar dreptul subiectiv cu literă mică (droit), sau la plural (droits). În vorbirea curentă, nespecializată, oamenii au în vedere în special sensul de drept ca un drept subiectiv (dreptul de vor, dreptul la concediu, etc.).

Ceea ce este drept în sine – preciza Hegel –este pus în existenţa saobiectivă, adică este determinată de gând pentru conştiinţă, şi este cunoscut ca fiind ceea ce este drept şi valabil legea; în virtutea acestei determinări, dreptul este pozitiv în genere.

Totalitate normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinirea printr-o forţă exterioară (coerciţiunea statală), ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale special abilitate.

Dreptul este însă şi o artă, adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează organele care creează dreptul său care aplică dreptul. Legiuitorul trebuie să ştie să selecteze din ansamblul trebuinţelor sociale pe cele care răspund unor nevoi reale, judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitate cu litera şi spiritul său şi potrivit cu multitudinea condiţiilor de timp, spaţiu şi persoane în care se derulează aspectele de viată; la fel procurorul, avocatul sau organele administrative. În orice caz, acest „montaj” artistic al dreptului nu poate fi, în nici un moment, despărţit de ştiinţa dreptului care rămâne marele regizor al întregii montări, al fascinantului proces care este crearea şi realizarea dreptului.

Cuvântul „drept” mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală (ex. om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă, etc.). în afara termenului de drept, se întrebuinţează şi termenul de juridic. Acesta este utilizat atât ca adjectiv (norma juridică, raport juridic, etc.), cât şi într-o accepţiune ce excede noţiuni de drept (obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenţei umane. Juridicul are – sistematic vorbind – un caracter unitar, deşi are o compunere complexă (psihologică, instituţională, relaţionată). Unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului (ştiinţei juridice) care este, aşa cum am văzut, o ştiinţă explicativ-normativă, ce nu selimitează la descrierea şi explicarea fucţionării unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă şi la caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se fundamentează ontologia, gnoseologia, axiologia şi metodologia juridică. Juridicul definşte o nparte componentă a realităţii sociale, alături de politic, etic, economic, etc. În sociologie se vorbeşte despre fenomenul juridic şi despre juridicitate, ca un criteriu de distincţie a fenomenelor sociale. În acest sens, toate fenomele juridice pot fi privite ca fenomene sociale, fiindcă, chiar un sentiment pur solitar al dreptului implică o latentă a societăţii, un drept robinsonian neputându-se concepe. Dar nu toate fenomenele sociale sunt şi juridice, ceea ce vine să pună în discuţie criteriul pe baza căruia pot fi distinse, din ansamblul fenomenelor sociale, cele juridice. Acest criteriu este tocmai juridicitatea, reflectat îndeosebi pe plan normativ.

Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de descifrarea originilor dreptului. Ca instituţie ce derivă de la societate îţi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este insolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.

Chiar şi H. Kelsen recunoaşte că dreptul este un fenomen condiţionat de timp şi spaţiu.

Fisiere in arhiva (1):

  • Interpretarea Dreptului.doc