Interpretarea Legii Civile

A interpreta o lege apare ca o necesitate fie atunci când termenii folosiţi de legiuitor sunt ambigui ori atunci când sensul exact al dispoziţiei normative nu reiese destul de clar din termenii folosiţi, fie când norma juridică generală trebuie aplicată la un caz particular atipic. În oricare dintre cazurile menţionate, interpretarea legii poate fi definitã drept “o operaţie logico-juridică raţională de lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei juste aplicări”.

Analizând definiţia prezentatã, putem remarca cu uşurinţã cã aceasta face referire la trei elemente, şi anume:

- interpretarea legii este o etapã a procesului de aplicare a legii civile.

- conţinutul interpretãrii este lãmurirea sau explicarea sensului.

- scopul interpretãrii îl constituie o justã încadrare a situaţiilor diverse din circuitul civil.

Clasificarea interpretãrii civile poate fi fãcutã dupã o serie de criterii. Astfel în funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) distingem: - interpretarea oficialã (sau obligatorie) şi interpretarea neoficialã (neobligatorie). In funcţie de rezultatul interpretãrii putem vorbi despre interpretarea literalã(declarativã), interpretarea extensivã şi interpretarea restrictivã. Dupa metoda de interpretare folositã, deosebim: interpretare gramaticalã, interpretare sistematicã, interpretare istoricã, interpretare teleologicã şi interpretare logicã.

Interpretarea oficială, este o interpretare realizată de un organ de stat care este îndreptăţit să facă această interpretare; Pot fi considerate interpretări oficiale, interpretarea autentică cât şi cea judiciarã. Interpretarea autentică este interpretarea fãcutã de chiar organul care a edictat norma supusă interpretării (spre exemplu Parlamentul sau Guvernul), iar interpretarea judiciară este interpretarea fãcutã cu prilejul aplicării normei la situaţii juridice concrete de cãtre instanţele judecătoreşti.

Interpretarea autentică are forţă juridică obligatorie ca şi legea pe care o interpreteazã, fiind obligatorie pentru toată lumea, pe când interpretarea judiciară este obligatorie numai în speţa respectivă, adică numai faţã de părţile litigante şi succesorii lor în drepturi, cât şi pentru organele de stat chemate să pună în aplicare hotărârea judecătorească respectivă.

Interpretare neoficială, deşi nu are forţa obligatorie a interpretării oficiale, fiind făcută de cãtre persoane ce nu au o calitate oficială de organe ale statului, se impune, adesea, organelor de aplicare a legii datorită forţei de convingere a argumentelor pe care se bazează. Este neoficialã interpretarea care se dã legii civile în literatura de specialitate ori de catre un avocat în cuprinsul pledoariilor sale. Aceastã interpretare nu are putere juridicã obligatorie.

Interpretarea literală (sau strictă), în urma căreia textul de lege se va aplica strict la situaţiile avute în vedere de legiuitor, aşa cum pot fi ele determinate prin expresiile folosite în text.

De pildã, art 12¹* alin(1) din O.U.G. nr 34/2006, privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, prevede cã “Prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică pentru atribuirea contractului de achiziţie publică de către structuri ale autorităţilor contractante care funcţionează pe teritoriul altor state, atunci când valoarea contractului, estimată potrivit prevederilor secţiunii a 2-a din cap. II, este egală sau mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 124.” Fãcând o interpretare literalã acestui text ajungem la concluzia că norma în cauzã nu este aplicabilã de cãtre autoritãţile contractante care au sedii în afara României şi care atribuie contracte având valori mai mari decât unele plafoane prestabilite.

Interpretarea extensivã devine necesarã atunci cand nu existã concordanţã între formularea textului legal intepretat şi cazurile din practicã la care se aplicã acest text, astfel cã textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadreazã în litera textului.; deci cand un text legal este formulat prea restrictiv faţã de intenţia realã a legiuitorului. Spre exemplu, prin art. 51 din Constituţie s-a stipulat obligativitatea “respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor”. Aici termenul de lege este folosit în sens larg nu restrâns, ceea ce înseamnă pe cale de interpretare extensivă că cetăţenilor şi persoanelor aflate pe teritoriul ţării noastre le revine obligaţia respectării tuturor actelor normative şi nu doar a celor elaborate de Parlament. Interpretarea extensivă se bazează pe un raţionament analogic („argumentum a simile”)

Interpretarea restrictivã este impusã de faptul ca între formularea unui text legal şi cazurile de aplicare în practicã, existã neconcordanţe, în acest caz formularea textului legal este prea largã faţã de situaţiile care se pot încadra în text (luãm drept exemplu art.1 din Legea nr.31/1990 care prevede cã “Societatile comerciale cu sediul in Romania sunt persoane juridice romane”; în sensul cã priveşte doar societãţile comerciale înfiinţate potrivit acestei legi. Spre exemplu, infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 Cod penal. stipulează “insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii”, se pedepseşte. Printr-o interpretare restrictivă, doctrina şi practica judiciară au constat că numai în situaţia în care funcţionarul public nu şi-a depăşit atribuţiile legale este apărat de lege nu şi atunci când acesta şi-a îndeplinit funcţia în mod abuziv sau se află în afara atribuţiilor legale. În această situaţie, el nu se va bucura de protecţia juridică conferită de acest articol şi în situaţia în care a fost „ultragiat” în timp ce îşi exercită atribuţiile abuziv, el va fi subiect pasiv doar al infracţiunilor de insultă, calomnie ori ameninţare, după caz..