Interpretarea normelor juridice, definiții, formele, forța juridică a fiecărei forme de interpretare, semnificația interpretării pentru buna funcționare a principiului ordinii de drept

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE, DEFINITII, FORMELE, FORTA JURIDICA A FIECAREI FORME DE INTERPRETATARE, SEMNIFICATIA INTERPRETARII PENTRU BUNA FUNCTIONARE A PRINCIPIULUI ORDINII DE DREPT

Problematica interpretarii dreptului este deosebit de complexa si ea cuprinde întrebari ca: în ce ipoteze ale normelor juridice se încadreaza o situatie de fapt? Care este sensul deplin al vointei legiuitorului exprimata în norma juridica? Ce înteles au termenii si expresiile folosite de legiuitor? Sunt acestea aplicabile sau nu unor împrejurari de fapt stabilite într-o cauza? În ce masura anumite situatii care nu au fost prevazute de legiuitor pot fi încadrate în reglementarea existenta?

Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate simpla, mecanica, ea solicita interpretarea normelor juridice cel putin din urmatoarele motive: norma juridica are un caracter general, impersonal fata de o anumita situatie concreta, individuala; normele juridice sunt constituite într-un sistem, iar aplicarea lor implica relatii diverse; având în vedere faptul ca redactarea normelor juridice este specifica exista riscul totusi ca unele sa fie redactate confuz sau sunt contradictorii.

Interpretarea normelor juridice desemneaza procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicarii acestora, a solutionarii unor cauze.

Asa cum remarca M. Djuvara interpretarea normei juridice este într-un anumit fel o “alterare” care poate fi neînsemnata în unele cazuri si violenta, chiar, în alte cazuri.

Interpretarea normelor juridice este operatiunea prin care se stabileste o legatura logica între dreptul pozitiv si aplicarea lui, încercându-se sa se deduca aceasta din urma din cel dintâi. Nu este vorba de o interpretare extrem de riguroasa, ca în stiintele exacte, ci de o interpretare care pleaca de la vointa legiuitorului, care a respectat autoritatea principiilor de drept, echitatea si necesitatile practice ale vietii.

Interpretarea normelor juridice nu cauta decât un maxim de dreptate, scopul fiind în final de a realiza dreptatea. De aceea, o interpretarea care duce la o nedreptate nu este o interpretare buna, dupa cum o lege care duce la o nedreptate nu este o lege buna.

Formele interpretarii dreptului.

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa diferite subiecte, având fiecare un rol distinct, iar solutiile de interpretare la care ajung nu au aceeasi importanta si forta juridica. De la aceste considerente porneste cea mai cunoscuta clasificare a formelor de interpretare a normelor juridice si anume interpretarea oficiala si cea neoficiala.

a) Interpretarea oficiala este obligatorie si provine de la un organ competent de interpretare, care poate fi Parlamentul, care printr-o noua lege adoptata interpreteaza de fapt o lege mai veche ori o anumita parte din ea. Cea mai generala interpretare este cea data de organul care a elaborat actul, dar mai sunt si alte organe chemate sa asigure respectarea si interpretarea normelor juridice.

Interpretarea generala se caracterizeaza prin faptul ca este data sub forma unui act normativ. Este de principiu ca atunci când o dispozitie dintr-un act normativ apare neclara sau confuza, organul emitent are dreptul de a da o interpretare autentica a acelei dispozitii printr-un nou act normativ. Noul act de interpretare va face corp comun cu actul interpretat, având caracterul unei norme general obligatorii. Interpretarea generala a actelor normative facuta de organul de la care a emanat acel act poarta denumirea de interpretare autentica.

Interpretarea oficiala poate fi si concreta, fiind facuta de organele care aplica legea cu prilejul solutionarii unor cauze concrete si care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauza. Subiectele acestei interpretari sunt toate organele de stat care aplica dreptul, deoarece aceasta activitate presupune întotdeauna lamurirea exacta a sensului normei juridice ce urmeaza a fi aplicata, iar rezultatul interpretarii este cuprins în continutul, în redactarea actului de aplicare.

b) Interpretarea neoficiala, numita si facultativa sau doctrinara, nu are un caracter obligatoriu si nu se concretizeaza în continutul unor acte juridice a caror respectare sa fie garantate de stat. Interpretarea neoficiala reprezinta opiniile unor persoane neoficiale asupra modului cum trebuie sa fie înteles continutul unor acte normative.