Introducere în studiul dreptului - realizarea dreptului

Societatea este o structură a relaţiilor interindividuale. Dreptul este o latura acestei structuri. El este un instrument cu care se încearcă realizarea unui anumit tip de societate.

Mai multe consecinţe decurg de aici. Dreptul este un ansamblu de norme practice, în sens Kantian , el enunţând ceea ce trebuie, nu ceea ce este, având aşadar o valoare normativă. El este o realitate instrumentală, supusă realizării unui scop şi nu un scop în sine, ceea ce înseamnă că el, se modifică odată cu modificarea scopului social, adică ori de câte ori binele comun nu se reorientează la nivelul conştiinţei colective. De aici decurge în mod necesar concluzia că a vorbi de realizarea dreptului vrea să spună a vorbi de îndeplinirea scopului, a finalităţii sale.

Dreptul este un standard raţional al condiţiei individului în raport cu celălalt. Norma juridică este o regulă generală şi abstractă, care descrie în mod formal conduita subiecţilor. Pentru a se realiza în relaţiile interindividuale ea trebuie să treacă de la universal la particular, trebuie să facă trecerea de la abstract la concret.

Realizarea dreptului implică legarea unui raport între faptele concrete ale oamenilor şi norma abstractă care stabileşte conduita dreaptă, calea ideală de acţiune individuală pentru ca libertatea subiectului să nu afecteze celelalte libertăţi.

Realizarea dreptului implică participarea unor subiecte de drept numeroase, asigurarea cadrului necesar şi corespunzător pentru ca aceste subiecte să-şi valorifice prerogativele legale, precum şi posibilitatea organelor de stat competente de a acţiona în scopul asigurării mijloacelor de restabilire a ordinii de drept încălcate.

Aşa cum rezultă deja din cele arătate mai sus, realizarea în bune condiţii a dreptului pozitiv presupune "transformarea ordinii de drept - ca un concept teoretic - în relaţii sociale reale" . Astfel se evidentiaza doua forme de realizare a dreptului:

- realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a legilor şi

- realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului.

Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale

Respectarea şi executarea normelor juridice, ca formă a realizării dreptului, constă în subordonarea conduitei individuale la conduita abstractă şi generală prescrisă de normele juridice. Această subordonare se concretizează atât în acte de respectare cât şi în acte de executare a prevederilor cuprinse în regulile de drept.

Realizarea dreptului în acest mod este denumită şi realizarea dreptului prin conformare, şi este considerată a fi cea mai importantă şi mai frecventă modalitate de îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în normele juridice.

Dreptul este considerat a fi mijlocul cel mai eficient în realizarea obiectivelor majore ale vieţii sociale, deoarece oferă posibilitatea destinatarilor săi să se comporte în libertate, care trebuie să fie expresia unei educaţii în spiritul valorilor sociale. Dreptul urmăreşte disciplinarea conduitei umane, prin stabilirea de modele comportamentale utile convieţuirii umane. Aceste modele de conduită sunt legate de statutul individului şi cuprind totalitatea pretenţiilor pe care societatea le are faţă de acesta şi care constituie premisele reglementărilor juridice ce urmează să fie adoptate.

Aşadar, dreptul este un factor de programare a conduitei indivizilor, de regularizare a raporturilor sociale şi de apărare şi menţinere a ordinii sociale.

Respectarea şi executarea dispoziţiilor juridice implică în primul rând, obligativitatea cunoaşterii lor de către cei cărora li se adresează. Pentru ca destinatarii normelor juridice să le poată cunoaşte conţinutul şi să le respecte, este necesar ca legiuitorul să le fixeze într-un limbaj accesibil şi să le facă publice, astfel încât nimeni să nu se poată scuza pentru fapta săvârşită invocând necunoaşterea legii (“nemo censetur ignorare legem”).

Realizarea dreptului prin conformare, prezintă următoarele trăsături caracteristice:

- este principala formă de realizare a dreptului atât ca volum cât şi ca intensitate;

- implică îndeplinirea dispoziţiilor normelor de drept;

- depinde de o serie de factori ca: accesibilitatea normei de drept, gradul de cultură juridică, nivelul de trai etc.;

- nu ridică probleme deosebite de tehnică juridică (în sensul că, activităţile implicate în realizarea acestei forme se pot desfăşura şi fără existenţa unor acte scrise, sau a unor condiţii speciale de formă sau de fond);

- activităţile presupuse de această formă de realizare a dreptului, nu împiedică încheierea şi desfăşurarea de raporturi juridice;

- prin respectarea şi executarea normelor juridice, indivizii îşi valorifică drepturile lor subiective, ţinând cont însă şi de obligaţiile corelative.

Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului

Aplicarea dreptului a fost definită ca procesul de elaborare şi realizare a unui sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept. Aplicarea dreptului cuprinde aşadar toate acţiunile statale necesare pentru a asigura punerea în practică a regulilor juridice şi pentru protecţia drepturilor subiective.

Această a doua formă de realizare a dreptului se deosebeşte de prima prin faptul că ea implică intervenţia unui organ de stat, care acţionează în limitele competenţei sale, ca titular al puterii de stat, pentru a determina subiecţii, prin emiterea unui act individual de aplicare, să se conformeze dispoziţiei normative. In mod necesar această formă de realizare a derptului presupune deci legarea unui raport juridic în care întotdeauna o parte este un organ de stat.

Aplicarea dreptului presupune operarea unei treceri de la general (norma juridică) la particular (actul concret al organului de stat). Nu se poate vorbi aşadar de o aplicare normativă a dreptului. Este adevărat că sursele de drept derivate, cum ar fi hotărârile guvernului, sunt emise pentru executarea legii, dar ele au caracter general, impersonal şi abstract, sunt norme juridice şi nu acte de aplicare. Aplicarea dreptului nu poate fi făcută de către orice organ al statului. In lumina principiu lui separaţiei puterilo în stat, Parlamentul poate doar creia norme, neputând însă emite acte de aplicare a acestora. Aplicarea normelor cade în sarcina organelor administrative şi judiciare. Actele de aplicare emise de aceste organe, deşi diferă în multe puncte, au câteva trăsături comune, ce le deosebesc de actele normative.

Activitatea complexă de aplicare a dreptului se exercită de organele statului şi se concretizează printr-un rezultat specific denumit act de aplicare.

Actul normativ şi actul de aplicare sunt acte juridice distincte ce îndeplinesc funcţii proprii de reglare a relaţiilor sociale; actul normativ este implicat direct în activitatea de orientare şi disciplinare a conduitei umane în cadrul societăţii, reprezentând cadrul general de manifestare a comportamentului indivizilor, în timp ce, actul individual reglementează un comportament concret.