Inviolabilitatea Domiciliului

Introducere

Noţiunea de viaţă privată este încă imprecis definită, primind o interpretare extensivă din partea judecătorilor europeni. Astfel, Curtea a decis că protecţia vieţii private nu acoperă doar sfera intimă a relaţiilor personale, ci şi „dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi”..Noţiunile de „viaţă privată”, „domiciliu” şi „corespondenţă” vizate de art. 8 au fost interpretate „dinamic” de Curtea europeană, ele acoperind şi activităţile profesionale sau comerciale, ca şi localurile unde acestea se desfăşoară. De asemenea, este protejat şi dreptul la nume, înţeles ca un mijloc de identificare personală şi de relaţie cu alţii. În plus, Curtea a inclus în noţiunea de viaţă privată integritatea fizică şi morală a persoanei, cuprinzând şi viaţa sexuală a acesteia.

Respectul datorat personalităţii umane constituie o parte integratoare esenţială a libertăţii umane, motiv pentru care s-a impus adoptarea unor reglementări atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, care să creeze un mecanism jurisdicţional de protecţie a persoanei fizice împotriva imixtiunilor de orice natură. Astfel, în dezbaterile internaţionale s-a acordat o atenţie deosebită promovării, consacrării şi ocrotirii dreptului la viaţă privată.

Inviolabilitatea domiciliului este un drept ce ţine de „siguranţa şi binele personal”. În cauza Niemietz c/ Germaniei (1992), judecătorii europeni au extins această protecţie şi asupra localurilor profesionale, în scopul unei mai bune protecţii a drepturilor fundamentale. Încălcarea acestui drept nu este posibilă decât în temeiul unui mandat judiciar.

Protecţia domiciliului persoanei se extinde dincolo de încălcările „fizice” propriu-zise din partea autorităţilor. Astfel, statele pot fi răspunzătoare pentru încălcarea acestui drept şi în situaţia cauzării sau permiterii poluării de orice fel care aduce atingere dreptului persoanei de a se bucura de domiciliul său. O situaţie deosebită a fost cea din cauza Akdivar c/ Turciei (1996), în care Curtea a decis că arderea şi distrugerea deliberată a caselor reclamanţilor de către militari au constituit o gravă încălcare a obligaţiei statului de a proteja domiciliul persoanei, asumată în condiţiile art. 8.

Pe baza acestor considerente, art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale, text ce îşi are originea în art.12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului1. O formulare similară este dată protecţiei dreptului la viaţă privată de art. 17 al Pactului internaţional privitor la drepturile civile şi politice, precum şi de art. 7 al Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Ca temei juridic naţional al acestui drept reţinem Constituţia României, Codul penal precum şi alte legi materiale interne care conţin reglementări relative la dreptul la viaţă privată, pe care însă le vom analiza în capitolele următoare.

Conţinutul dreptului la inviolabilitatea domiciliului

- Protejarea caracterului secret al vieţii dinăuntrul domiciliului

Cu privire la drepturile relative la un domiciliu pe care le protejează art. 8, menţionăm mai întâi faptul că acesta vizează caracterul secret al vieţii dinăuntrul domiciliului. Locuinţa constituie spaţiul unde libertatea persoanei trebuie să se poată manifesta în toată plenitudinea sa, astfel încât orice act ce scoate la lumină ceea ce se petrece în spatele uşilor sau orice act prin care aspecte aflate în interiorul acesteia ajung la cunoştinţa altor persoane, fără voia titularului lor, atrag incidenţa dispoziţiilor art. 8. Astfel, într-o speţă, Curtea a decis că, deşi scopul percheziţiei era relevarea unor aspecte ale vieţii fiicei reclamantei, pătrunderea forţată în locuinţa reclamantei a înlăturat secretul realităţilor din casă, astfel încât art. 8 este aplicabil. Pe de altă parte, efectuarea unei percheziţii în localurile societăţii reclamante, desfăşurată în prezenţa mai multor reprezentanţi ai presei, care au oferit imagini de la percheziţie imediat după realizarea acesteia, nu a fost calificată drept o ingerinţă în drepturile garantate de art. 8. Constatând legalitatea şi necesitatea percheziţiei, în legătură cu faptul că televiziunea a transmis imagini de la percheziţie la doar două ore de la debutul acesteia, Curtea consideră că nu există nicio probă care să demonstreze că autorităţile judiciare şi-ar fi încălcat obligaţia sa de discreţie. Unicul motiv că presa a divulgat informaţii relative la percheziţie nu constituie, prin sine, o atingere a dreptului la inviolabilitatea domiciliului.

- Posibilitatea oricărei persoane de a-şi utiliza domiciliul

Curtea europeană a explicat de mai multe ori înţelesul expresiei „necesar într-o societate democratică”. Astfel, termenul „necesar” nu este sinonim cu „indispensabil”, dar nici nu are flexibilitatea unor expresii ca „admisibil”, „obişnuit”, „rezonabil” sau „dezirabil”. Potrivit opiniei Curţii, expresia „necesar într-o societate democratică” trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase de a lua măsurile respective, iar aceste măsuri trebuie să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit.

Pentru a garanta efectivitatea aplicabilităţii sale, art. 8 impune, de asemenea, posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la domiciliul său, în vederea locuirii. De remarcat este hotărârea Curţii din cauza Gillow contra Regatul Unit, în care petiţionarilor le-a fost încălcat dreptul de a locui în propria lor casă. Astfel, după o perioadă de 19 ani de locuit în străinătate, soţii Gillow se hotărăsc să revină pentru a locui în casa lor construită în insula britanică Guernesey, lucru care însă le este interzis de autorităţile dinrespectivul stat. Serviciul de fond locativ îi informează că nu mai au calitatea de a locui acolo datorită adoptării unei legi asupra controlului locuinţei şi că au nevoie de un permis de la aceleaşi servicii pentru a-şi ocupa casa, toate cererile în acest sens fiindu-le însă respinse. Analizând starea de fapt, Curtea constată că ingerinţele autorităţilor în exercitarea dreptului la respect pentru domiciliu erau prevăzute de lege, urmăreau un ţel legitim şi erau necesare într-o societate democratică, doar că nu s-a ţinut seama de situaţia particulară a petiţionarilor. Astfel, ei şi-au construit casa pentru a locui în ea împreună cu familia, închiriind-o timp de 18 ani unor persoane acceptate de către serviciul de fond locativ, ei au contribuit la fondul imobilar din Guernesey, iar la întoarcerea lor în insulă, ei nu aveau un alt domiciliu în Regatul Unit sau în altă parte. Aşadar, refuzul serviciului de fond locativ de a le acorda proprietarilor permisiunea de a locui în casa lor din insulă a fost calificat de către Curte disproporţionat, art. 8 fiind violat.