Inviolabilitatea Domiciliului

Inviolabilitatea domiciliului, în raport cu dreptul intern este consacrată de către art.27 aln.(1) al Consituţiei României prin care se consacră inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei. Conform aceluiaşi articol s-a statuat că ”nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.

Acest drept nu este un drept absolut, legea permiţând anumite intruziuni în sfera acestei inviolabilităţi. Intruziuni prevăzute de către aln.(2) al aceluiaşi articol astfel cum urmează:” se poate deroga prin lege în următoarele situaţii: a). pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b). pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c). pentru apărarea siguranţei naţionale; d). pentru prevenirea răspândirii unei epidemii;”. Aceste intruziuni în cadrul inviolabilităţii domiciliului nu trebuiesc privite ca excese de putere ale autorităţilor statului, deoarece ele se bucură de un real suport juridic astfel cum am arătat mai sus , dar şi de un fundament moral, ce urmăreşte principii net superioare celui de inviolabilitate a domiciliului unui individ.

Pentru a preveni orice abuz, sau exces al puterii statale, Constituţia, în cadrul aceluiaşi articol, oferă persoanelor, două alineate, menite pentru a le proteja împotriva oricărei forme de abuz al autorităţilor, respectiv aln.(3). Şi aln.(4). Prin alineatul (3) se stipulează că ”percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege.”; ceea ce reprezintă o relativă limitare a puterii cu care este investit un magistrat şi astfel se creează un perfect echilibru între dreptul unui individ la inviolabilitatea domiciliului său, dar şi dreptul unui magistrat de a ordona o percheziţie a unui domiciliu pentru desfăşurarea instrucţiei penale.

Alineatul (4) conferă o şi mai mare limitare exercitării unei percheziţii, totodată conferind o mai mare siguranţă a individului prin faptul că”percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise”, însă, pentru situaţii deosebite unde se necesită o astefel de activitate, fie şi pe timpul nopţii, legea lasă şi autorităţii statului posibilitatea de a face percheziţii pe timpul nopţii însă ”doar în cazul delictului flagrant”.

Totodată, afară de legislaţia internă a Statului Român, acest drept la domiciliu, sau această valoare de inviolabilitate conferită domiciliului este reglementată şi de către legislaţia internaţională, mai exact Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această reglementare se face prin intermediul art.8 care consacră dreptul la viaţă privată, de familie, corespondenţă. Dreptul la viaţă privată este un drept complex, ce conţine în cadrul elementelor sale constitutive şi acest drept, dreptul la domiciliu. De acest drept la domiciliu se leagă celelelte drepturi parte ale dreptului consacrat de art.8 CEDO , dreptul la viaţă privată, dreptul la viaţă de familie, secretul corespondenţei. Dreptul in causa este un element de legătură între toate celelte, fiind numitorul comun al tuturor celorlalte drepturi, deoarece nu putem avea o viaţă privată, fără a avea un domiciu care să fie inviolabil şă astfel să ne confere protecţia necesară unei vieţă private. Totodată, viaţa de familie, pentru a se putea desfăşura, are nevoie de un domicliu inviolabil, sau de cel puţin dreptul al un domiciliu. Acesta este şi un principiu moral, nu îti poţi întemeia o familie, fără a avea un domicliu, un cămin, o casă, iar în aceeaşi ordine de idei, nu poate exista o corespondenţă, fără a exista un domiciliu la care să se facă această corespondenţă, în accepţiunea clasică a corespondenţei.