Istoria Constituțională a României

Parcurgerea chiar succinta a evolutiei constitutionale a României, de la Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 pâna la Revolutia Româna din 16-22 decembrie 1989, impune de la sine o împartire în patru perioade distincte.

O prima perioada, cea de asezare a institutiilor constitutionale în tara noastra, precedata de lucrarile Adunarilor Ad-Hoc, are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 si ca punct final Constitutia din 1 iulie 1866.

O a doua perioada, care începe cu Constitutiunea din 1 iulie 1866 si se încheie cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuitati constitutionale a României. Ea coincide din punct de vedere istoric cu marile realizari politice, Independenta nationala la 10 mai 1877 si Întregirea neamului la 1 decembrie 1918 si totodata cu atingerea maximei dezvoltari economice, sociale si culturale.

A treia perioada, cea mai framântata din punct de vedere politic, cu dese schimbari politice structurale, s-ar putea numi „perioada loviturilor de stat”. Ea debuteaza cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 si se încheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947. E perioada marilor dezastre nationale.

A patra perioada, cea mai întunecata din istoria României, începe cu acea nefasta lovitura de stat din 30 decembrie 1947 si se încheie cu Revolutia Româna de la 16-22 decembrie 1989. Este perioada dictaturii comuniste, a aservirii totale a tarii pâna în 1964 fata de Uniunea Sovietica, mai nuantata dupa aceasta data, dar caracterizata printr-o represiune interna continua si o desconsiderare totala a normelor constitutionale a drepturilor omului.

Desigur, de la 22 deecmbrie 1989 a început o noua perioada a istoriei constitutionale a României, ale carei trasaturi au deocamdata un caracter tranzitoriu, dar actiunile puterii instalate pot fi apreciate prin prisma concordantei lor cu regulile statului de drept.

Pentru detalierea acestor perioade este necesara analizarea fiecarui act fundamental. Este necesara prezentarea modului de adaptare a actului, prevederile si revizuirea sa.

PRIMA CONSTITUTIE A ROMÂNIEI

Dupa primirea doleantelor exprimate de cele doua Adunari Ad-Hoc, puterile garante au elaborat un act fundamental pentru tarile române, denumit Conventiunea pentru organizarea definitiva a Principatelor Dunarene ale Moldovei si Valahiei, care, pe lânga prevederile citate privind relatiile dintre cele doua Principate, organiza si puterile de stat si asigura drepturile cetatenilor, asadar era o adevarata constitutie.

Conventiunea pune la baza organizarii Principatelor Unite principiul separatiei puterilor în stat, încredintând Domnului puterea executiva, iar puterea legislativa în mod colectiv Domnului, câte unei Adunari Elective de fiecare Principat si unei Comisii Centrale comune. Puterea judecatoreasca era încredintata magistratilor , dar

inamovibilitatea judecatorilor era prevazuta numai pentru magistratii Înaltei Curti de Justitie si Casatie, care era comuna celor doua Principate. Aceasta limitare era justificata fara îndoiala de lipsa de juristi pregatiti, la nivel local.

Domnul era ales pe viata, trebuia sa fie pamântean si guverna cu ajutorul ministrilor.

Adunarea Electiva era aleasa pe o durata de 7 ani, care era si durata mandatului membrilor Comisiei Centrale.

Se prevedea egalitatea în fata legii, se garantau libertatea individuala, proprietatea, drepturile civile si politice, se desfiintau privilegiile.

Forma de guvernamânt era monarhia electiva. Al.I.Cuza se intitula în actele oficiale „A.I. I, Din mila lui Dumnezeu si vointa nationala Domn Principatelor Unite Române” si continua cu „La toti de fata si viitori, Sanatate!”

Conventiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importanta era cea de-a doua. Aceasta se intitula „Stipulatiuni electorale anexate la Conventiunea din 19 august 1858” si era o adevarata lege electorala.

Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci în functie de venituri. De altfel, sufragiul universal la acea vreme era o raritate în Europa. Alegatorii puteau fi, în functie tot de cens, primari, care alegeau printr-un delegat si directi care alegeau nemijlocit. Celelalteprevederi ale anexei se refera la procedura alegerii.

Adunarile Elective constituite functionau ca orice parlament, votau si adoptau legile, care apoi erau supuse sanctiunii domnesti.

Cât priveste forma de stat a Principatelor Unite Române, aceasta a fost la început o uniune personala. Singurele puteri constituite erau persoana Domnitorului, impus de Adunarile Elective împotriva intentiei puterilor garante, Comisia Centrala si Înalta Curte de Justitie si Casatie, dar existau câte un guvern separat, câte o adunare electiva separata în fiecare Principat si doua capitale, Bucuresti si Iasi.

Prin staruinta si abilitate politica, Al.Ioan I. Reuseste sa obtina de la puterile garante ca aceasta uniune personala sa se transforme într-o uniune reala, cu un singur guvern, o singura adunare legislativa si o singura capitala, Bucuresti, dar numai pe timpul vietii sale. La 22 ianuarie / 3 februarie 1862 se formeaza primul guvern unitar român, în frunte cu Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 cele doua Adunari Elective se contopesc într-o Adunare Generala.