Istoria Dreptului Românesc

( analiză comparativă pe epoci )

Existenţa unui sistem de drept este condiţionată de cea a unui organism statal. Aşadar trecerea în revistă a evoluţiei dreptului românesc, este necesar să înceapă cu studierea formelor rudimentare pe care le-a pus în practică prima încercare de întemeiere a unui stat de pe teritoriul actual al României şi anume statul geto-dac, prin unificarea triburilor geto dace în jurul anului 82 î.Hr. de către Burebista. La apogeul expansiunii sale teritoriale, statul lui Burebista a cunoscut o întindere vastă. Nu este astfel, de mirare că în inscripţia închinată lui Acornion din Dionysopolis, ambasadorul lui Burebista, acesta era caracterizat ca “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste Tracia, stăpân al ţinuturilor din stâanga şi din dreapta Dunării”.

Apariţia statului ca formă superioară de organizare social-politică în spaţiul locuit de geto-daci constituie un fenomen complex, rezultat al interacţiunii a mai multor factori de factură internă si externă. La capitolul factorilor interni trebuie inclusi în principal cei de natură economică, culturală si politică. În privinţa factorilor externi care au influenţat procesul de închegare a statului geto-dac, trebuie menţionată apropierea de hotarele etnice ale Daciei a două pericole externe majore, reprezentate de populaţiile celtice şi de statul roman. Rolul celor două ameninţări externe nu trebuie însă exagerat. Ele nu au reprezentat condiţii sine qua non pentru formarea statului condus de Burebista, ci foarte probabil au funcţionat ca un catalizator pentru conducătorii politici şi militari ai triburilor şi uniunilor de triburi dacice, contribuind la impulsionarea procesului de unificare politică şi teritorială.

Istoria dreptului românesc studiază evoluţia dreptului pe teri¬to¬riul ţării noastre. Existenţa statului şi dreptului scris a fost precedată de o organizare politica nestatală unde dreptul a avut o expresie nescrisă, prin intermediul cutumei. Apariţia statului a determinat doar o intensificare a dreptului prin lărgirea câmpului social de normare a conduitei, modificarea formei sale de exprimare şi amplificarea constrângerii.

Organizarea administratiă a oraşelor în epoca daco-romană

În epoca daco-romană apariţia unui centru unic de putere politică statală a impus o organizare specifică a exercitării acestei puteri la nivelul intregului teritoriu şi aşezarea acesteia în ecuaţia central locala.Vastitatea teritoriului precum şi interesele tânărului stat dac au impus existenţa, la nivel teritorial, a unui aparat administrativ aflat în subordinea centrului, alcătuit din dregători recrutaţi din rândurile nobilimii, din persoanele credincioase aflate în jurul regelui. Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia la sate, organizate fie după sistemul roman în pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) şi vicus (celelalte sate), fie în forma lor tradiţională a obştilor săteşti, alături de ele fiind atestate arheologic şi o serie de aşezări de tip târg.

Cucerirea statului geto-dac nu a adus întregul teritoriu locuit de daci sub stăpânire romană, tot astfel cum nici statul lui Decebal nu a fost complet integrat în componenţa noii provincii romane a Daciei.

Din punct de vedere politic, cucerirea a însemnat dispariţia statului dac cu structurile şi aparatul său propriu. Imediat după cucerire Dacia a intrat în procesul de integrare administrativaă, economică şi militară, aşa cum prevedeau normele dreptului public roman. Conform acestor norme, ea a fost organizată ca o provincie distinctă, cu organe administrative, militare şi fiscale proprii. Pentru prima dată în istoria economică şi administrativă a acestor teritorii întâlnim aşezării urbane, în adevaratul sens al cuvântului, doar după cucerirea romană. Oraşele au constituit cel mai important tip de aşezare umană în provincie şi au jucat un rol primordial ca peste tot in cadrul imperiului. În Dacia ele au reprezentat puternice focare de romanizare, de cultură şi civilizaţie fiind modele de viaţă specifice lumii romane. Ca peste tot în Imperiu, oraşele Daciei romane erau organizate după modelul Romei. Cu exceptia Romulei, toate oraşele Daciei romane purtau nume dacice, preluate cu mici modificări fonetice de la aşezarile autohtone desfiinţate în timpul celor două războaie. Toate oraşele au fost construite în aproprierea fostelor aşezări dacice, de regulă pe amplasamente noi, având ori un caracter civil ori fiind direct dependente de taberele militare. În funcţie de importanta lor economică, politică, administrativă şi socială, oraşele Daciei romane se împarţeau în Colonii şi Municipii. Până în secolul III d.Hr.a existat o diferenţiere între cele două tipuri de aşezari urbane, (municipiile se conduceau după legi proprii, în vreme ce coloniile urmau legile orasului Roma), urmând ca mai apoi acestea să dispară in favoarea unui termen generic ‘municipiu’ care să desemneze orice oraş. În Dacia diferenţa dintre ele era ilustrată de faptul că, pentru a deveni colonie, o aşezare urbană trebuia să fie declarată mai întâi municipiu. În conformitate cu legile municipale romane oraşele Daciei se bucurau de o largă autonomie, dispunând de o conducere proprie însarcinată cu rezolvarea problemelor de ordin local. La viaţa publică şi la exercitarea concreta a sarcinilor administrative participau doar cetaţenii romani care îndeplineau anumite condiţii de avere şi poziţie socială. Dupa poziţia socială, cetăţenii oraşelor se divizau în: cetăţenii de rând (populus, plebs) şi cetăţeni privilegiaţi (ordo decurionum). Din rândurile cetăţenilor privilegiaţi, erau aleşi magistraţii orăşeneşti de către magistraţii municipali superiori dintre persoanele ce exercitaseră anterior o magistratură în oraş. Hotărârile sale erau obligatorii pentru toţi magistraţii orăşeneşti. Magistraţii erau aleşi pe o perioadă de un an. Magistraţii erau de două categorii: superiori si inferiori, iar ierarhizarea lor reflecta acel cursus honorum existent la Roma. Pe lângă magistraţi, un rol important în viaţa oraţelor Daciei romane îl jucau preoţii. În fruntea lor, ca importantî, se afla asociaţia Augustalilor ce se ocupa cu întreţinerea cultului împăratului şi al Romei, condusă de magistri augustale. Multe oraşe aveau o serie de teritorii dependente din punct de vedere administrativ de ele. Se cunosc cu acest statut forurile şi conciliabulele ca un fel de târguri dotate cu magistraţi proprii, aleşi de locuitori. Cele mai importante unitaţi erau ţinuturile. Unele dintre acestea se bucurau de o oarecare autonomie, având un sfat format din delegaţii ale satelor din ţinut. În fruntea sfatului se găsea un conducător ales pe o perioadă de cinci ani ce putea fi, în acelaşi timp, conducătorul unuia din satele din ţinut.