Istoria dreptului Românesc

Infracțiunea este fapta care întrunește, cumulativ, următoarele trei condiții: prezintă pericol social, este prevăzută de lege și este săvârșită cu vinovăție. În evul mediu, infracțiunea a purtat următoarele denumiri: vină, păcat, faptă, faptă rea, greșeală mare Dreptul penal din Țările Române, spre deosebire de cel germanic, făcea deosebirea între infracțiunile săvârșite cu intenție și cele săvârșite din culpă, acestea din urmă fiind sanționate mai blând. De asemenea, în cele trei Țări Române erau incriminate formele de participare la infracțiune, după cum urmează: în Transilvania, erau incriminate și pedepsite instigarea, coautoratul, complicitatea și tăinuirea, în vreme ce în Moldova și Muntenia erau incriminate tăinuirea și complicitatea. În timp ce pravilele din Muntenia și Țara Romanească incriminau tentativa și recidiva, în Transilvania doar recidiva era sancționată, tentativa nefiind pedepsită, din pricina concepției conform căreia răspunderea penală se naște doar din rezultatul activității infracționale. Dreptul penal din cele trei Țări Române prevedea anumite circumstanțe atenuante ale pedepsei, iar legitima apărare înlătura caracterul penal al faptei

- 2. Dreptul procesual civil și cel penal

Dreptul procesual desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează instanțele competente, modul de judecată a litigiilor, precum și modul de executare silită a hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea acestor conflicte. În evul mediu, în Țările Române, dreptul procesual nu era bine diferențiat, ca astăzi, în drept procesual civil și în drept procesual penal. Aceeași instanță judeca, la rând, atât procese civile, cât și penale, procedura de judecată fiind aproximativ aceeași, cu mici diferențieri care vor fi subliniate in decursul timpului3.

2. Infracţiuni şi pedepse

- 1. Infracţiuni

Până la realizarea principiului legalității incriminărilor și al pedepselor, elaborat de celebrul penalist Cesare Becaria, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, principiu prezent în toate legislațiile penale moderne, dreptul penal, ca știință și ca legislație, a parcurs un drum lung si anevoios.

Istoria dreptului românesc, dreptul nostru cutumiar, este o dovadă certă în acest sens. Evoluția reglementărilor penale, în general, poate fi evidențiată sub 3 mari aspecte:

1.Identificarea unor anumite categorii de fapte care prin esenţa

lor sunt îndreptate împotriva unor valori umane fundamentale, şi de un pericol social sporit prin urmările lor; adică, care anume fapte sunt considerate infracţiuni;

2. Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte şi procedura acestei activităţi judiciare.

3.Pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.1

În obştile săteşti teritoriale, ca efect al proprietăţii devălmaşe existente asupra majorităţii bunurilor, furtul era considerat lipsit de sens. Mai mult, cel care îşi însuşea roadele pentru a le consuma, el şi familia lui, nu era privit ca un hoţ. Numai cel care şi le însuşea în alte scopuri era considerat furt.2

Dreptul incrimina o serie de fapte care aduceau atingere dogmelor creștine. Astefel, erezia , era sancționată cu „moarte cumplită”, adică ardere pe rug.

O altă categorie de infracțiuni era constituită de faptele contra Domniei: viclenia, neascultarea, falsificarea de monede, infracțiuni contra vieții și integrității corporale a persoanei, infracțiuni contra patrimoniuliu, infracțiuni contra bunului mers al justiției.

- 2. PedepsePedepsele au avut, în dreptul medieval românesc, următoarele trăsături:

1.Scopul lor era triplu, reprimarea infractorului, repararea pagubei și intimidare. Nu se punea problema corectării infractorului;

2.Puteau fi aplicate pedepse care nu erau prevăzute de pravilă, individualizarea lor fiind lăsată în cele mai multe cazuri la voia judecătorului;