Istoria dreptului românesc

1. Introducere

Pentru a înțelege evoluția constituțională a României este imperios necesar să înțelegem acest termen. Deci, ce înseamnă constituție?

Potrivit Dicționarului explicativ al limbi române, constituție înseamnă „Legea fundamentală a unui stat, învestită cu o forță juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esențiale ale organizării lui, stabilește drepturile și datoriile principale ale cetațenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat a statului respectiv.”

Constituție provine de la cuvântul constitutio din limba latină și îl gasim sub o denumire asemănătoare și în celelalte limbi vorbite.

Dincolo de explicația pur etimologică a termenului, i-au fost atribuite o serie de definiții. Clasificarea tradițională consideră că termenul poate fi abordat din punct de vedere juridic sau din punct de vedere politic. Din punct de vedere juridic, se consideră că un stat cu orice formă de guvernare, care are un drept constituțional, are și o constituție, adică o serie de reguli scrise sau nescrise care arată modalitatea de organizare și funcționare a statului.

Din punct de vedere politic, “constituția este un contract social între națiune și putere, prin care se determină atât drepturile pe care națiunea și le rezervă, cât și prerogativele cu care națiunea mandatează în mod limitat puterea să le exercite în numele ei, precum și modalitatea de a le exercita.”

Revenind la dreptul constituțional, amintim că, în unele studii de specialitate se face precizarea clară, că “dreptul constituțional nu trebuie confundat, însă, cu constituția”, deoarece aceasta “reprezintă doar unul din izvoarele dreptului constituțional”.

Constituția poate să fie un act al unei națiuni sau o constituție impusă de un monah, ca o favoare acordată poporului. Un exemplu în acest sens poate fi Carta constituțională a lui Ludovic al XVIII-lea.

În țara noastră, constituția cunoaște influențe datorate situației politice specifice vremii momentului apariției și se dezvoltă continuu, de la prima Convențiune pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei din 7/19 august 1858 până la Constituția României aprobată prin referendul la 18-19 octombrie 2003.

2. Evoluția constituțională a României

Așa cum am amintit mai sus, dezvoltarea constituției este un proces de lungă durată și are o strânsă legătură cu constituirea statului român și contextul geopolitic regional în care se aflau Principatele Române și ulterior România, ca stat. Deci, nu putem vorbi de constituție fără a adăuga pe scurt câteva referiri istorice legate de contextul internațional și national al epocii respective.

2.1 Epoca medievală sec. XIV-XVII

Fără a intra în detalii de ordin istoric, de formare a voievodatelor și a Țărilor Române, putem aminti că în această perioadă nu exista o constituție a Principatelor Române. Discutăm despre Legea Dumnezeiască și Legea țării sau Legea Vlahilor. Totuși, Nicolae Bălcescu în opera sa, spune că, vechiul drept cutumiar român „a ținut multă vreme locul și de constituție politică și de condică civilă și criminală”.

2.2 Epoca fanariotă 1711-1821

Modificarea condițiilor de vecinătate a Țărilor Românești, mai exact expansiunea celor trei imperii: rus, habsburgic și otoman până la granițele Principatelor Române, a creat o presiune asupra acestor țărișoare în încercarea de păstrare a autonomiei. Implicarea imperiului otoman în conducerea Principatelor Române, în special al Țării Românești (1711) și a Moldovei (1716) prin impunerea unui domnitor pe perioade scurte de timp, 3 ani, respectiv 1an, a avut consecințe dezastruoase pentru dezvoltarea socio- economică și politică a țărilor române deoarece conducătorii lor erau preocupați să își platească datoriile și să se mențină la tron. Încercând să redreseze situația, turcii au mărit timpului de domnie la șapte ani (1792) și au impus la tron domnitori proveniți din familii privilegiate (1819).

În această perioadă de relaxare a dominației otomane, pe fondul unei politice de echilibru între Turcia și Rusia, Moldova și Țara Românească reușesc să își dobândească treptat unele drepturi politice și economice.